Eveniment Istoric: Funeraliile Episcopului Damaschin

PĂRINTELE NOSTRU EPISCOP DAMASCHIN A PLECAT LA DOMNUL

În ultimul an, activitatea administrativă şi bisericească a Centrului Eparhial şi a întregii Episcopii s-a desfăşurat cu o febrilitate, care parcă depăşea în intensitate şi perioada ce precedase sfinţirea Catedralei Episcopale. Fuseseră deschise trei şantiere majore: la Reşedinţa eparhială, la Mânăstirea Slobozia şi la Schitul Amara, care solicitau atenţie şi coordonare permanentă; cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, era inaugurată, în mod public, sala-amfiteatru a Centrului socio-cultural al Episcopiei, unde s-au desfăşurat în mai multe seri concerte de colinde; prin Asociaţia Matei Basarab erau efectuate importante activităţi filantropice, dar şi un valoros proiect structural european; activitatea culturală  se concretizase în tipărirea de mai multe cărţi, precum şi a Almanahului Bisericesc sau a mensualului Bărăganul Ortodox, care acum îşi măriseră numărul paginilor şi exigenţele grafice. Telefoanele secretariatului sunau permanent, sectoarele de activitate se înmulţiseră, iar concentrarea angajaţilor în rezolvarea diferitelor sarcini avea ceva electrizant…
Preasfinţitul Damaschin era personal pretutindeni, uneori urmărind ore întregi, în tăcere, activitatea lucrătorilor de pe şantier, oferind personal cadouri grupurilor de colindători, primind audienţe în orice moment al programului, cercetând şi vizând acte, consultându-se cu părinţii consilieri, asumându-şi practic şi discret, ca şi firea sa, responsabilitatea întregii activităţi administrative şi bisericeşti. Cuvintele sale: „da”, „nu” „bine” sau „vom vedea” erau suficient de lămuritoare, dar, mai ales, irevocabile.

Activitatea liturgică şi pastorală, în special, era continuă; după slujbele din Postul Mare  –  timp în care fusese permanent prezent în Catedrala Episcopală sau în vizite pastorale la diferite parohii – pentru perioada dintre Paşti şi Înălţarea Domnului, erau deja fixate numeroase slujbe arhiereşti, sfinţiri şi resfinţiri de biserici, ale căror programări începeau chiar din a doua zi după Duminica Învierii! Chiar şi în Săptămâna Mare, Preasfinţitul convocase şedinţa Permanenţei Consiliului Eparhial pentru a stabili datele conferinţelor pastoral-misionare, precum şi a analiza probleme stringente, care se iviseră pe neaşteptate.

Eforturile ierarhului nostru păreau neobosite, prin discreţia, liniştea şi discuţiile laconice pe care le purta, singurele semne care trădau, totuşi, natura preocupărilor sale profunde, ce depăşea aspectele vizibile ale ostenelilor. Extrem de solicitante, proiectele materiale enumerate, mai mult sau mai puţin aflate aproape de finalizare, nu îl acaparaseră niciodată întru totul pe Părintele nostru. Mai erau şi alte frământări, gânduri duhovniceşti…

Deşi se ştia că pe acestea nu obişnuia să şi le exprime decât rareori, chiar şi faţă de apropiaţi, observasem cu toţii că ele erau aproape clamate, niciodată parcă mai clar şi dureros de profetic, în scrisoarea pastorală de Paşti de anul acesta, în care se vorbeşte despre misterul morţii, dar şi despre limitele acesteia, despre viaţa veşnică şi despre izvorul vieţii noastre care este Hristos, a cărui dobândire trebuie să fie, de fapt, singura preocupare esenţială a creştinului, întrucât „starea sufletului nu se determină la momentul morţii, sau după moarte, ci se determină aici în viaţa noastră pământească”.

Nu ne puteam închipui, totuşi, că această pastorală simplă, concisă în exprimare, scurtă ca dimensiuni, după obicei, dar de o profunzime şi o căldură pe care, acum, când o recitim, o conştientizăm cu totul altfel, şi care – cum aveau să mărturisească ulterior mulţi preoţi din Eparhie – reuşise să-i facă pe credincioşi să o asculte cu o atenţie parcă neobişnuită pentru ora târzie din noaptea Învierii în care fusese citită, era de fapt testamentul duhovnicesc al Episcopului Damaschin pentru credincioşii din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor!

Vestea morţii Preasfinţitului…

Este greu de descris în cuvinte sau de retrăit clipele  târzii din noapte,  în care am auzit cu toţii că Preasfinţitul a murit. Cu siguranţă că gândurile multora dintre cunoscuţi au fost bulversate…  Într-o primă etapă, probabil că întrebările au fost de ordin practic… de ce? unde? când va avea loc înmormântarea? Ulterior, poate nemărturisit, însă toţi au gândit că o parte a vieţii lor, cea în care au fost contemporani cu Preasfinţitul Damaschin, în care au fost sau nu sinceri faţă de el, de tăcerea lui, de năzuinţele şi jertfa lui sinceră şi curată pentru semeni şi Biserică, fusese deja judecată de Dumnezeu. A fost o noapte grea pentru mulţi preoţi, credincioşi, prieteni şi apropiaţi… plină de lacrimi.

Vineri dimineaţa, în ziua Izvorului Tămăduirii, Episcopia era împodobită cu un drapel negru, ce fusese ridicat cu doar puţină vreme înainte, în iulie 2007, când, la fel de neaşteptat, Preafericitul Teoctist, cel care ni-l dăruise pe Preasfinţitul nostru Damaschin ca arhipăstor, trecuse la cele veşnice. Era izbitoare imaginea unui stindard negru pe frontispiciul Centrului Eparhial în Săptămâna Luminată… Activităţile importante ale Centrului Eparhial, ce angajau mult timp, îl făcuseră pe ierarhul nostru să convoace personalul angajat şi în Săptămâna Luminată, după zilele legale de odihnă. La obiecţia că joi, 23 aprilie, va fi sărbătorit Sfântul Gheorghe, Preasfinţitul se arătase ferm: „Slujba va fi de dimineaţă. După amiază vă aştept”. „Dar vineri?  Vineri este Izvorul Tămăduirii… toată ziua!”  au continuat insistenţele. Atunci zâmbise: „Vineri…? Vom vedea…”.

Şi acum vedeam…

Lucrurile se petreceau, apoi, ireal. Dimineaţă, Centrul Eparhial era ca un furnicar… reporteri care cereau nelămuriţi informaţii, telefoane care solicitau confirmări şi de la care se auzeau suspine, o încercare de organizare a evenimentului ce urma etc. Tăcut era doar chipul Preasfinţitului, din tabloul aflat în holul Episcopiei, care avea în faţă o lumânare şi câteva coroane de flori, urmărind impasibil, aşa cum făcea de obicei, atmosfera de agitaţie neclară ce îl înconjura.
Numeroşi ierarhi şi-au confirmat cu acel prilej sosirea la înmormântare, astfel că a urmat stabilirea detaliilor, a traseului urmat de cortegiu şi a locului de depunere a trupului Preasfinţitului. Ziua slujbei de prohodire a fost aleasă de către Preafericitul patriarh Daniel: Duminica Tomii. Aspectele organizatorice provocau idei diferite ce impuneau hotărâri exacte. Într-un singur lucru însă părerile coincideau, fără a avea nevoie de nicio consultare comună: Preasfinţitul Damaschin va odihni în Catedrala Episcopală din Slobozia, ctitoria sa!

Încă din seara plecării la Domnul a Preasfinţitului Părintelui nostru Damaschin, Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul fusese însărcinat de către Preafericitul patriarh Daniel cu dureroasa misiune de a-l pregăti, potrivit datinei bisericeşti, pe ierarhul nostru, pentru a fi întâmpinat de preoţii şi credincioşii din eparhia sa, pe care îi părăsise cu câteva zile înainte, fără a se fi gândit că se va întoarce în mijlocul lor pentru totdeauna. Preasfinţitul Varsanufie, cu calmul şi menajarea sa părintească, cu siguranţă destul de greu de menţinut după noaptea albă şi cutremurătoare pe care o petrecuse, dar pe care şi le-a asumat cu tactul necesar, a fost cel care a însoţit şi trupul Preasfinţitului Părintelui nostru Damaschin spre Slobozia.

Sosirea cortegiului funerar

Sosirea cortegiului funerar fusese anunţată în jurul orei 12, dar, în cele din urmă, a avut loc la ora 13,30. Întârzierea era nu numai apăsătoare, dar trezea în fiecare, undeva, nedestăinuit, sentimentul îndoielii că ierarhul nostru ar putea fi văzut adormit în Domnul.  Probabil că acest lucru a fost simţit de mulţi dintre cei ce se grăbeau tăcuţi să ajungă spre bisericuţa de lemn Bunavestire, pentru a lua parte la procesiunea neobişnuită care se pregătea…

Preasfinţitul Damaschin iniţiase procesiunile cu sfinte moaşte în Slobozia. „Momentul cel mai potrivit din an în Bărăgan, spusese la un moment dat Preasfinţia sa, este primăvara, la sărbătoarea Buneivestiri, pentru că în toate celelalte perioade ale anului oamenii din Ialomiţa şi Călăraşi sunt prinşi în muncile câmpului”. Pentru a-şi atinge scopul duhovnicesc şi pentru a înlesni închinarea credincioşilor la sfintele moaşte, 24 martie devenise o zi tradiţională pentru procesiunile bisericeşti din Slobozia, în care alaiul de ierarhi, preoţi şi credincioşi, cu cântări specifice Postului Mare, străbăteau bulevardul Matei Basarab, îndreptându-se spre Catedrala Episcopală. Parcă acum, de sărbătoarea  Izvorului Tămăduirii, procesiunea fusese anume stabilită de Preasfinţitul, tot ca un fel de menajare a păstoriţilor  săi care, în Săptămâna Luminată, îşi găsesc unul dintre puţinele răgazuri din timpul anului, din istovitoarea lor muncă a pământului.

Ziua era de o frumuseţe primăvăratică aparte, iar parcul care înconjura bisericuţa de lemn Bunavestire – atipică pentru Slobozia, sfinţită şi ea de Preasfinţitul  Damaschin în primii săi ani ca arhipăstor al acestor meleaguri – era înverzit şi înflorit ca pentru o sărbătoare. Autorităţi locale, preoţi şi credincioşi, anunţaţi în pripă, dar într-un număr mare, veniseră să întâmpine cortegiul episcopului nostru. Era un lucru oarecum ciudat, întrucât sosirile şi plecările Preasfinţitului aveau un fel de discreţie, de multe ori având doar un însoţitor, chiar şi când pleca la slujbe arhiereşti…

Intrarea cortegiului

Intrarea cortegiului, oprirea şi transferul sicriului într-un autoturism special au fost făcute parcă deodată, printre suspinuri reţinute ale preoţilor şi maicilor de la Centrul eparhial… Apoi a fost rostită o ectenie… şi a urmat „Hristos a înviat!”…  Puţini dintre cei prezenţi cred că au fost şi cei care îndrăzneau să privească chipul Preasfinţitului prin hubloul maşinii mortuare… În mod exact, aproape fără cuvinte, Preasfinţitul Varsanufie a stabilit ordinea procesiunii… A început să se cânte iar  „Hristos a înviat!” şi cortegiul s-a pus în mişcare. Pentru cei care stăteau la o distanţă apreciabilă, neputând vedea exact ce se întâmplă, atmosfera părea că începe să semene cu cea trăită când alaiurile cu sfinte moaşte erau conduse către Catedrală. Doar cererea dureroasă: „Încă ne rugăm pentru odihna sufletului adormitului robului lui Dumnezeu, Damaschin episcopul, Părintele nostru, şi pentru ca să i se ierte lui toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie…”  rămăsese greu de scos din minţile celor prezenţi, îndemnând la înălţarea de rugăciuni pentru sufletul Părintelui nostru episcop, primul ierarh din istoria noastră creştină care se hotărâse să nu mai părăsească niciodată aceste locuri, ci să rămână definitiv cu noi.

Preoţii cu epitrahile albe, călugări şi călugăriţe cu lumânări în mână, cântând  „Cu trupul adormind”, „De Te-ai şi pogorât în mormânt”, „Hristos a înviat!”, credincioşii care se opreau şi se închinau murmurând cântările pascale auzite, automobilele oprite fără a mai fi nevoie de vreun gest al agenţilor de circulaţie, creau un tablou nemaivăzut în Slobozia, şi care va rămâne nu numai de neuitat în sufletele celor ce au luat parte la el, dar va deveni un reper esenţial pentru istoria credinţei acestui centru secular întemeiat de voievodul Matei Basarab.

Cronicarii bisericeşti şi cei ai oraşului vor consemna, cu siguranţă, tocmai acest caracter inedit al evenimentului, dramatismul lui, şi vor fixa în timp, probabil, şi o poziţie a sa între cele mai importante evenimente ale Bărăganului. Va fi însă foarte greu de înţeles şi imposibil de exprimat, indiferent de subtilitatea mijloacelor tehnice video sau audio cu care a fost surprins acest moment, sentimentele tăcute avute atunci de cei prezenţi. O absenţă acută a Părintelui nostru episcop, o dorinţă irealizabilă de revedere imediată, mângâiate doar de o speranţă aproape fericită că, dincolo de limitele lumii acesteia, într-un viitor eshatologic personal sau poate universal, vom avea prilejul să-i mulţumim pentru tot şi toate… Sau poate, mai degrabă, o promisiune de a perpetua modelul lui simplu de comportament, de viaţă creştină, pe care, ca şi sfaturile sale, nu le-a impus nimănui niciodată, nici nu le-a oferit ca soluţie, ci doar le-a sugerat… Toate aceste simţiri trăite fie personal, fie în comun, mai mult sau mai puţin mărturisite clar de cei ce urmau cortegiul funerar, sunt expresia unui adânc şi inefabil sentiment de dragoste a turmei faţă de păstorul său… Sunt mărturia că în cei doar nouă ani cât a arhipăstorit preoţii şi credincioşii Bărăganului, Preasfinţitul Damaschin a fost nu doar un episcop potrivit sau agreat, un ctitor al măreţei Catedrale, ci un părinte care, fără cuvinte, doar prin atitudinea sa, a putut să ajungă în străfundurile sufleteşti ale oamenilor acestor locuri; ierarhul pe care Dumnezeu l-a ales, pentru că a ştiut că merită, după două mii de ani de la Naşterea lui Hristos, să fie primul episcop care se va odihni aici.

Catedrala Episcopală

Catedrala Episcopală a fost punctul ultim al procesiunii care, după bulevardul Matei Basarab – unde a fost auzită aceeaşi sfâşietoare cerere, pe care mulţi dintre cei ce însoţeau cortegiul o vor repeta până la sfârşitul vieţii – şi-a schimbat direcţia pe strada Constantin Dobrogeanu-Gherea. Între timp, numărul celor ce urmau alaiul bisericesc era mai mare, astfel că atunci când s-a ajuns pe esplanada Catedralei, se putea observa  că sute de persoane însoţeau  cortegiul sau aşteptau deja aici. Ridicat de diaconi, sicriul a fost dus în centrul Catedralei, iar preoţii şi credincioşii l-au înconjurat. Preasfinţitul Varsanufie a săvârşit un trisaghion, a citit câteva pericope evanghelice şi rugăciunile de iertare, după care a rostit un scurt cuvânt, vorbind despre momentul trist trăit de Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, precum şi despre programul liturgic ce urma: Laudele bisericeşti şi Sfânta Liturghie săvârşite sâmbătă şi duminică, citirea permanentă a Psaltirii şi înmormântarea care urma să aibă loc în Duminica Tomii, în prezenţa unui mare număr de ierarhi şi a patriarhului României.

Apoi a început pelerinajul de rămas bun al tuturor la Părintele nostru Episcop.

Ultima sărutare

Ultima sărutare dată ierarhului nostru de credincioşii, preoţii şi monahii Eparhiei noastre, de prietenii şi foştii studenţi, de nenumăraţi oameni din toată ţara a fost un moment emoţionant şi, într-un anume sens, plin de semnificaţii personale pentru fiecare dintre cei ce au putut ajunge în Catedrala din Slobozia în nopţile şi zilele ce au urmat. O frântură din viaţă de neuitat…

Înveştmântat în straie noi, pe care le purtase pentru prima oară chiar cu câteva zile în urmă, în noaptea de Înviere, tăcut şi imperturbabil ca in timpul vieţii, ţinând în mâini Evanghelia pe care a propovăduit-o şi a trăit-o, Preasfinţitul părea parcă viu şi pregătit să slujească. Chiar modul în care Evanghelia stătea în mâinile sale semăna izbitor cu gesturile sale de zi cu zi, care erau foarte delicate şi reţinute.

Atmosfera în care se citea Psaltirea, liniştea care începuse să se aştearnă peste chipurile obosite de noaptea de dinainte şi ziua de neînchipuit ce-i urmase, transformaseră întreaga Catedrală într-o antecameră a veşniciei. Doar bocănitul meşterilor ce pregăteau mormântul şi suspinele înfundate ale celor ce treceau în şiruri nesfârşite pe lângă sicriu, erau singurele elemente ce păreau ieşite din comun, readucând gândurile oricui se afla acolo, prin fiecare sunet făcut, la o realitate incredibilă.

În timpul serii, Înaltpreasfinţitul Teodosie al Tomisului a trecut Dunărea de la Mânăstirea Dervent, unde slujise în ziua Izvorului Tămăduirii, spre a aduce un omagiu Preasfinţitului Damaschin, aşa cum anunţase la scurtă vreme după ce aflase trista veste. Intrat în Catedrală, a venit lângă sicriului ierarhului cu care altădată sfinţise monumentalul lăcaş unde se afla şi căruia îi răspunsese la toate invitaţiile făcute de a participa la slujbe în sobor la Slobozia. Înaltpreasfinţia sa a săvârşit apoi un trisaghion şi a încurajat pe cei prezenţi.

Treptat, însă, noaptea a început să se lase şi numărul celor care veneau la Preasfinţitul a început să se rărească. Psaltirea continua însă să se audă neobosit, iar cei apropiaţi nu au renunţat sub nicio formă la veghea neîntreruptă a ierarhului lor, cu o jertfelnicie tăcută, care era inspirată şi născută din modelul de sacrificiu pentru semeni pe care Preasfinţitul îl practica în fiecare zi.

Sâmbătă 25 aprilie

Sâmbătă 25 aprilie, a fost a doua zi fără Preasfinţitul… Dimineaţă a fost săvârşită Sfânta Liturghie, iar şirul slobozenilor ce veneau să depună flori şi să îl vadă pe ierarhul lor – pe care, cu doar puţin timp în urmă, îl vedeau pe stradă mergând neînsoţit sau oferind iconiţe copiilor, dar răspunzând cuviincios la salut tuturor celor ce îi spuneau „sărut mâna”  – devenise din nou neîntrerupt.

În timpul după amiezii au început să sosească numeroşi membri ai Adunării Eparhiale, care îşi reţineau cu greu lacrimile. Senzaţia pe care o producea tabloul Preasfinţitului, care trona în centrul Catedralei, brăzdat de o panglică neagră, era aproape şocantă pentru toţi cei ce intrau, unii dintre ei veniţi de la distanţe apreciabile.

Contrastul dintre bucuria  Învierii Domnului trăită în Săptămâna Luminată, veştmintele albe cu care erau îmbrăcaţi preoţii, modul în care era împodobită Catedrala şi ceea ce se întâmpla în interiorul sfântului lăcaş era zguduitor pentru cei prezenţi. Treptat, însă, fiecare se retrăgea în câte un colţ pentru a înălţa o rugăciune, în care cu siguranţă că – după cele văzute şi trăite în momentele anterioare – mărturisirea credinţei în învierea Mântuitorului Hristos şi a tuturor celor adormiţi la sfârşitul veacurilor se transformase într-o certitudine cu neputinţă de zdruncinat pentru tot restul vieţii. Simţeam cu toţii că Preasfinţitul Damaschin vestea în continuare pe Hristos, aşa cum făcuse toată viaţa… fără vorbe, doar prin prezenţa sa!

Lucrurile însă nu se opreau doar aici. Încă de dimineaţă începuse o ploaie nesfârşită, a cărei cadenţă, deşi diferită, era susţinută din belşug de norii ce întunecau cerul. Sentimentul apăsător produs de aceasta era, undeva, însoţit şi de grijile practice privind problemele organizatorice pe care le ridica o astfel de vreme pentru a doua zi, când urmau să aibă loc funeraliile. La un moment dat, cineva a remarcat că întreaga atmosferă, începând de la pregătirile încordate care se făceau, vremea posomorâtă şi, în general, tensiunea care se simţea în acel du-te vino de la Centrul Eparhial semăna teribil cu ziua de 24 martie 2004, ajunul sfinţirii Catedralei Episcopale. Lucrurile se petrecuseră întocmai şi atunci, dar, în momentul venirii Preafericitului Teoctist, ploaia încetase brusc, iar soarele ce asfinţea îşi reflecta razele în faţada Catedralei, oferind o lumină ireală. Clopotele alungau crâmpeiele de nori ce mai rămăseseră, în timp ce la strană şi în întregul parc înconjurător, suna ca o biruinţă cântarea Vecerniei: „Lumină lină”. Fericitul întru adormire patriarh Teoctist, ce sosise însoţit de un sobor de ierarhi, fiind întâmpinat de Preasfinţitul Damaschin, remarcase fenomenul meteorologic neobişnuit şi vorbise despre acesta în cuvântul pe care îl rostise după ce intrase în Catedrală.

Subit, şi acum, în cursul serii, ploaia a dat semne că se apropie de sfârşit, iar soarele a început să strălucească, în acelaşi moment al slujbei Vecerniei. Asemănarea dintre cele două zile era izbitoare! Mai mult, ierarhii ce urmau să participe la Sfânta Liturghie şi la slujba înmormântării începuseră deodată să sosească: Înaltpreasfinţitul Irineu, mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfinţitul Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, Preasfinţitul Casian, episcopul Dunării de Jos, Preasfinţitul Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului, Preasfinţitul Nicodim, episcopul Severinului şi Strehaiei, Preasfinţitul Visarion, episcopul Tulcii şi Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul. Sfinţirea marii Catedrale a Băraganului parcă era acum reeditată, însă lipseau doi ierarhi… Patriarhul Teoctist, care pusese piatra de temelie a Catedralei şi Episcopul Damaschin, cel care reuşise să o construiască. Intuiam însă, fiecare, că rugăciunile lor către Dumnezeu ne făceau să retrăim acea zi de neuitat, pe care am petrecut-o împreună cu ei şi care va fi, cu certitudine, o mărturie pentru veşnicie a lor şi a noastră, celor ce încă ne aflăm în această viaţă.

Momentele neobişnuite

Momentele neobişnuite au continuat în acea seară cu un cutremur neaşteptat. Policandrul aflat deasupra trupului Preasfinţitului a început să tremure din ce in ce mai tare şi un vuiet înfiorător s-a auzit afară. Lumea a început să se închine în Catedrală, iar pe feţele unora dintre cei prezenţi se putea observa o spaimă nelămurită.  Institutul pentru Fizica Pământului raporta, la scurtă vreme, că la ora 20:18:48,  un cutremur de magnitudine 5,3 pe scara Richter s-a produs în zona Vrancea şi a fost resimţit pe o arie întinsă, până în Craiova şi chiar Bulgaria. Au existat voci care, preventiv, propuneau chiar mutarea sicriului de sub candelabru.

Cine dintre noi ar mai fi putut accepta însă, în interiorul său, în acea stare de oboseală şi după atâtea clipe pline de semnificaţii, a căror amintire o vom duce până în mormânt, doar explicaţii raţionale?  Catedrala rămăsese în tot acest timp nemişcată, iar balansul policandrului s-a potolit uşor. Chipul Preasfinţitului în acele momente parcă zâmbea… Puţini ştiau că fixarea policandrului în acel loc fusese făcută sub supravegherea sa, stând tot timpul lucrării alături de meşteri şi urmărind, fără cuvinte, întreaga lucrare. Acum, parcă se încredinţase, încă o dată, aşezat el însuşi în Catedrală, chiar sub candelabru, că ne lasă un lucru trainic, că ne lasă în siguranţă…

Şi noaptea care a urmat a fost o noapte lungă, ultima noapte în care îl mai vedeam pe Episcopul şi Părintele nostru Damaschin…

Duminică 26 aprilie

Duminică 26 aprilie, dimineaţa, în jurul orei 6,00, cine mergea la Catedrală, putea vedea pe mulţi dintre angajaţii Centrului Eparhial, care fără să fi stabilit înainte că se vor întâlni aici şi fără să rostească vreun cuvânt între ei, sărutau pentru ultima oară mâna Părintelui lor. Urma o zi solemnă, prin slujba Sfintei Liturghii şi cea a înmormântării, la care aveau să participe numeroşi şi importanţi membri ai Sfântului Sinod, în frunte cu patriarhul ţării, de asemenea aveau să fie prezente şi oficialităţi de stat, profesori universitari şi oameni din diferite colţuri ale ţării, care îl cunoscuseră bine pe Preasfinţitul Damaschin. Era necesar ca întreaga solemnitate să se desfăşoare perfect, pentru ca ordinea, organizarea şi realizările pe care episcopul nostru le statornicise în cei nouă ani aici să fie evidente şi admirate. Erau ultimele momente intime şi personale alături de Preasfinţitul, urmau cele oficiale, care nu ne mai aparţineau…

De obicei, în astfel de zile importante pentru Episcopia noastră – vizita fericitului întru adormire Hristodoulos, arhiepiscopul Atenei şi al întregii Grecii, sfinţirea Catedralei, zilele procesiunilor cu sfinte moaşte – când Centrul Eparhial primea oaspeţi de seamă, Preasfinţitul era foarte de dimineaţă la birou, stând pe fotoliul din faţa uşii şi citind un ziar.

Imaginea pe care o inspira era foarte relaxantă, pentru cel care intra – cu mult înainte de începerea programului – să spună că deja a venit şi este la birou sau câte din problemele organizatorice erau sau nu rezolvate. Deşi zorii dimineţii soseau, iar cele ce aveau să urmeze erau evenimente importante, plănuite cu mult timp înainte, Părintele nostru Episcop nu părea niciodată emoţionat sau preocupat în vreun fel de exactitatea sau de imprevizibilul lor. Fiecare spunea ce avea de spus, iar răspunsurile lui erau doar  „da” sau „bine”, cel mult, poate: „Vedeţi că mai este de rezolvat şi cutare sau cutare lucru”, de cele mai multe ori chestiuni care erau legate de vreo problemă administrativă sau economică, care nu ţineau de ceea ce începea atunci, ci de zilele următoare. Nici mâna nu o dădea să o sărute nimănui. De altfel, încercările sincere, apoi subtile, de a-şi apropia buzele de dreapta Preasfinţitului, pe care fiecare angajat la avusese în zilele când începuse să lucreze la Episcopie, fuseseră mereu sortite eşecului, punând de multe ori pe cei obişnuiţi să-şi manifeste în acest fel impetuos respectul faţă de o faţă bisericească, în situaţii comice, care îi făceau pe cei mai vechi să zâmbească. Preasfinţitul nu zâmbea însă deloc. Spunea doar celui stânjenit, parcă puţin încruntat: „Lăsaţi! Lăsaţi asta!”. De aceea, cei care au lucrat în adminstraţia eparhială ani la rând, îşi amintesc vag că, poate, de câteva ori, într-un anumit moment de neatenţie al Preafinţitului, sau într-o situaţie în care ar fi fost blocat de vreo piesă de mobilier, ar fi reuşit printr-o mişcare demult urmărită şi perfect calculată, să atingă performanţa de a-i săruta mâna.

În cele din urmă, doar  „sărut mâna”  devenise salutul obişnuit faţă de Preasfinţia sa, iar răspunsurile erau la fel de simple: „Să trăiţi. Ce faceţi?”. Doar în cadrul slujbei, oferea el însuşi mâna spre sărutare şi atunci o facea cu o privire atât de serioasă, încât te făcea să percepi adevăratul şi adâncul sens al acestei binecuvântări părinteşti.

…Acum lucrurile nu mai stăteau aşa. În veştminte arhiereşti, între cei ce stăteau obosiţi şi tăcuţi lângă sicriu, după altă noapte nedormită, în timp ce citirea Psaltirii mai păstră tonalitatea uniformă cu care fusese citită toată noaptea, Preasfinţitul nu ne mai întreba nici ce facem, nici nu-şi mai ferea mâna. Doar calmitatea sa ne aducea aminte că, într-adevăr, urma o zi importantă… dar după care nu avea să ne mai întrebe nimic legat de viitor. Poate şi de aceea, cei care veniseră de dimineaţă, nu aveau putere să zăbovească mult lângă sicriu… Sărutau Sfânta Evanghelie, mâna Preasfinţitului … după care plecau dezorientaţi, cu ochii înlăcrimaţi, undeva …. în vreo parte a Catedralei… Apoi fiecare ieşea repede, grăbit, pierzându-se afară, în zorii încă întunecoşi şi trişti ai acelei zile. Deşi erau ultimele minute trăite alături de Preasfinţitul… erau de-a dreptul imposibile…

Catedrala Episcopală

Catedrala Episcopală, începuse să se umple destul de devreme. Agenţii de circulaţie şi jandarmii, veniţi să asigure buna defăşurare a solemnităţii, erau prezenţi de dimineaţă, îndrumând pe cei ce soseau şi încercând să rezolve din timp coordonarea întregului eveniment. Utrenia a fost începută de preoţii consilieri şi protopopi rânduiţi să slujească, apoi au început să sosească oficialităţi locale, cu care Preasfinţitul colaborase. A urmat sosirea ierarhilor care veniseră cu o seară înainte şi a celor ce veneau de dimineaţă. După Utrenie, Sfânta Liturghie a fost săvârşită în sobor de mai mulţi ierarhi şi preoţi, protos fiind Înalpreasfinţitul Irineu, mitropolitul Olteniei. Slujba a fost frumoasă şi solemnă, prin veştmintele albe purtate de feţele bisericeşti în această perioadă a anului, prin cântările de la strană şi prin participarea sufletească a credincioşilor din Catedrală, atât cât li s-a îngăduit acestora să intre, din motive organizatorice stabilite de cei ce asigurau ordinea. Afară era însă montat un ecran uriaş, unde se putea urmări, de asemenea, întreaga slujbă, de către oamenii ce veneau parcă încontinuu.

Sosirea Preafericitului Patriarh Daniel

Sosirea Preafericitului Patriarh Daniel, însoţit de alţi ierarhi, a însemnat de această dată nu intrarea în „oraşul libertăţii” – cum îl numise Preafericirea sa într-un interviu dat revistei Bărăganul Ortodox, într-un moment fericit al Sloboziei, când împreună cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist şi Preasfinţitul Damaschin sfinţise Catedrala noastră – ci intrarea într-un oraş îndoliat şi trist. Trecând prin mijlocul preoţilor şi credincioşilor Preafericirea sa s-a oprit câteva momente lângă sicriul Preasfinţitului, privind chipul celui care fusese ierarhul acestor locuri, apoi s-a îndreptat către Sfântul Altar. Ceilalţi episcopi au venit pe rând pentru a vedea pe ierarhul pe care doar cu puţină vreme în urmă îl felicitaseră cu ocazia Paştilor, fără să ştie că, la scurtă vreme, aveau să îl vadă chiar la el acasă, slujind pentru ultima oară împreună cu ei într-un sobor arhieresc din această lume.

Slujba înmormântării Preasfinţitului Părintelui nostru Damaschin,

Slujba înmormântării Preasfinţitului Părintelui nostru Damaschin, a început imediat după încheierea Sfintei Liturghii şi a avut o rânduială specială, cea a perioadei pascale. Venind pe solee, acolo unde cu doar o săptămână în urmă, la aceeaşi oră, ierarhul nostru slujea A doua Înviere, Preafericitul Daniel a dat binecuvântarea de început. În jurul patriarhului României, atât în faţa catapetesmei, cât şi dispuşi de o parte şi de alta a culoarului central al Catedralei, până aproape de catafalcul de sub policandru, se aflau numeroşi ierarhi: Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Ilarion, mitropolitul Silistrei, Irineu, mitropolitul Olteniei, Iosif, mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, Nifon, arhiepiscop şi mitropolit al Târgoviştei, Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului, Epifanie, episcopul Buzăului şi Vrancei, Casian, episcopul Dunării de Jos, Ambrozie, episcopul Giurgiului, Nicodim, episcopul Severinului şi Strehaiei, Visarion, episcopul Tulcii, Vincenţiu Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal, Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Ioachim Băcăuanul, arhiereu vicar al Episcopiei Romanului, urmau apoi preoţii cu epitrahile şi monahii, credincioşi, oficialităţi, dar şi membri ai familiei şi apropiaţi. Fiecare dintre ei îl cunoscuse personal pe Preasfinţitul Damaschin şi avea multe momente trăite alături de el, ale căror amintiri veneau probabil, în minte, ca o avalanşă în acele clipe.

Deşi era o înmormântare, canonul pascal ce se cântă în această perioadă parcă transforma atmosfera tânguitoare specifică slujbelor de prohodire, făcând miile de participanţi – atât cei din Catedrală, cât şi cei de pe esplanada acesteia, care urmăreau tot ceea ce se petrecea de pe ecranul uriaş dispus aici – aproape să retrăiască Slujba Învierii… Doar ecteniile în care era cerută iertarea păcatelor celor de voie  şi celor fără de voie a Părintelui nostru episcop rupeau această senzaţie. Efectul nu mai era aşa de izbitor ca în prima zi, dar parcă ele răzbăteau la fel ca înainte, până în străfundurile sufletelor celor de faţă, unde vor şi persista multă vreme de acum încolo.

De altfel, e interesant de menţionat că, încă din primele momente de când se aflase că episcopul nostru Damaschin trecuse la Domnul, credincioşii aproape că ezitau înainte să rostească obişnuitul „Dumnezeu să-l ierte” şi îl înlocuiau repede cu „Dumnezeu să-l odihnească”.

Momentul discursurilor

Momentul discursurilor a fost unul aşteptat şi urmărit cu atenţie de cei prezenţi.

Prima cuvântare a fost cea citită din partea Centrului Eparhial de părintele Dumitru Păduraru, consilier administrativ. Foarte dificil de alcătuit, atât din pricina emoţiilor produse în autorii ei de scopul trist pentru care o pregăteau, cât şi din pricina imposibilităţii unei documentării suficiente, totuşi ea a surprins elementele esenţiale care au marcat viaţa Preasfinţitului Damaschin, precum şi realizările sale majore:

„Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Preacucerniciile şi preacuvioşiile Voastre
Onoraţi membri ai Adunării Eparhiale şi ai Administraţiei de Stat,
Întristată adunare,
Îndurerată familie,

„Când cineva drag nouă moare, când ne aflăm în faţa trupului neînsufleţit, acceptăm raţional acest lucru, dar în adâncul fiinţei noastre ne apare ca imposibil de primit ca cel sau cea care a existat, cel sau cea care a avut o prezenţă atât de personală, unică şi atât de concretă, să nu mai existe, să dispară. Şi acest adânc al simţirii noastre este just. Dumnezeu nu a creat moartea, El a creat viaţa… Hristos este viaţa şi izvorul vieţii noastre…”

Acestea sunt cuvintele adresate de Preasfinţitul nostru  Episcop în cadrul ultimei pastorale, care ne revin în minte în acest moment încărcat de tristeţe. Neaşteptata trecere la Domnul a celui ce a fost Întâistătătorul Eparhiei Sloboziei şi Călăraşilor ne-a adunat acum pentru a-l însoţi pe ultimul drum şi a ne aduce aminte, în puţine cuvinte, de momentele care au marcat viaţa dedicată Bisericii a vrednicului şi blândului Episcop Damaschin.

S-a născut în oraşul Craiova, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 1940, din părinţii Ioan şi Elisabeta, primind la botez numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. A urmat cursurile şcolii primare şi elementare în comuna Borăscu, judeţul Gorj, între anii 1946-1953, Seminarul Teologic din Craiova,  între anii 1956-1961, şi Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, între anii 1961-1965.

Şi-a desăvârşit studiile prin cursurile de doctorat în teologie, specialitatea Istoria Bisericii Ortodoxe Române, la Bucureşti, finalizate în 1968 şi la Universitatea din Atena, unde obţine, în 1979, titlul de doctor în Teologie cu lucrarea „Rugăciunea Domnească. Studiu filologic, istorico-teologic şi hermeneutic”.

Revenit în ţară, a fost numit profesor la Seminarul Teologic din Craiova, unde a activat între anii 1968-1970 şi 1979-1980.  A fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, la 16 iulie 1980, hirotonia întru arhiereu având loc la data de 21 septembrie 1980.

Ca episcop vicar a slujit cu jertfelnicie Biserica, hirotonind preoţi, îndrumând şi sfătuind, sfinţind biserici. În 1990, a pus bazele unei imprimerii şi a magazinului de cărţi şi obiecte bisericeşti ale Mitropoliei Olteniei. S-a implicat cu multă dăruire în ctitorirea Facultăţii de Teologie din Craiova, al cărei profesor şi decan a fost de la înfiinţare, din 1992, până la instalarea ca Episcop al Sloboziei şi Călăraşilor. În această misiune s-au remarcat calităţile sale de deschizător de drumuri, gândirea de perspectivă, principialitatea, spiritul organizator şi simţul practic cu care s-a angajat în lucrarea Bisericii. Studenţii de ieri şi preoţii, profesorii de religie şi asistenţii sociali de astăzi din Oltenia îi păstrează o amintire luminoasă. Pentru realizarea deosebită şi implicarea în viaţa Universităţii din Craiova, a fost ales în anul 2000 senator pe viaţă al Senatului Universităţii din Craiova.

Imediat după schimbarea regimului politic,  în 1989, Preasfinţitul Damaschin a intuit necesitatea unui periodic al Bisericii Ortodoxe Române şi a iniţiat apariţia revistei „Vestitorul Ortodoxiei” a Patriarhiei Române, lucrând cu timp şi fără timp, prin deplasări zilnice de la Craiova la Bucureşti, urmărind îndeaproape întreaga muncă de realizare a revistei, până când apariţia acesteia a intrat pe făgaşul normalităţii. A fost preşedinte al colegiului de redacţie al „Vestitorului Ortodoxiei”, ulterior şi al periodicului „Chemarea Credinţei”.

De-a lungul vieţii de arhiereu a îndeplinit şi următoarele slujiri:

• din 1986 – membru al Societăţii Elene de Studii Biblice;
• din 1992 – vicepreşedinte al Societăţii Biblice Interconfesionale din România;
• între 1997 – 2000 – preşedinte al comitetului de redacţie al periodicului Analele     Universităţii din Craiova.  Seria – Teologie;
• a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la peste 50 de congrese, conferinţe ecumenice, simpozioane şi alte întruniri teologice din ţară şi străinătate (Grecia, Cipru, Austria, Ungaria, Spania), susţinând referate şi comunicări, dintre care multe s-au publicat în limbile română, greacă şi germană;
• a fost distins cu numeroase medalii şi decoraţii în ţară şi străinătate.

Amintim şi faptul că una dintre preocupările sale constante a fost cea cărturărească, activitatea ştiinţifică a Preasfinţitului dr. Damaschin fiind foarte vastă, cuprinzând peste 60 de titluri de cărţi, studii, articole, reportaje, recenzii publicate în ţară şi străinătate.

Episcop al Sloboziei şi Călăraşilor

La data de 24 februarie 2000, a fost ales de către Colegiul Electoral Bisericesc Episcop al Sloboziei şi Călăraşilor şi a fost recunoscut prin Decretul Prezidenţial nr. 81/2000.  Întronizarea a avut loc la data de 25 martie 2000, la praznicul Buneivestiri, la Mânăstirea Sfinţii Voievozi din Slobozia, care avea atunci statut de Catedrală Eparhială.

Ca episcop al acestor meleaguri, numele său rămâne legat de ctitorirea şi sfinţirea în anul 2004 a primei Catedrale Episcopale ridicată în România după căderea comunismului, un edificiu numit pe drept „perla Bărăganului”, pentru impetuozitatea şi armonia arhitecturală, aflat în prezent în lucrări de pictură spre stadiul final. Munca asiduă de urmărire a lucrărilor, prezenţa uneori zilnică pe şantier nu l-au împiedicat să deschidă încă trei şantiere de lucrări, care i-au solicitat aceeaşi atenţie. Astfel, a fost ridicat Centrul social al Episcopiei, inaugurat în februarie 2007, Centru în care funcţionează Serviciile Medico-Sociale, un Centru de Consiliere şi Sprijin şi Sectorul Social-Filantropic. În august 2008, a fost inaugurată sala amfiteatru. Construcţia cu prioritate a Centrului social mărturiseşte atenţia pe care a acordat-o constant activităţii social-caritative, pe care a încurajat-o şi sprijinit-o permanent. A doua ctitorie importantă, coordonată direct de către episcopul nostru, este Schitul Amara, unde au început lucrările de construcţie a bisericii schitului şi a fost amenajată o fermă modernă. În anul 2008, au început lucrările de restaurare a reşedinţei eparhiale, aflate încă în curs, renovarea sediului administrativ realizându-se în anii 2001-2002.

Părintele nostru Damaschin a ctitorit meticulos, răbdător şi temeinic. Cu cuviinţă este ca un gând al nostru, al colaboratorilor săi de la Centrul Eparhial, să se înfăptuiască: Centrul Social, pe care l-a gândit şi l-a ridicat cu atâta abnegaţie, să poarte numele „Episcopul Damaschin”.

Un obiectiv de suflet al Preasfinţiei Sale a fost acela de a sluji Sfânta Liturghie arhierească în toate parohiile, dorinţă realizată aproape integral. Prezenţa sa în mijlocul credincioşilor a fost întotdeauna prilej de mare bucurie şi nu de puţine ori Preasfinţitul Damaschin, întorcându-se de la slujbele arhiereşti mărturisea, cu bucurie smerită, că se simte întărit în slujirea sa de evlavia şi credinţa puternică a unor oameni simpli.

Din cele 330 de parohii din eparhie, peste 200 au primit preoţi slujitori prin punerea mâinilor Preasfinţitului Damaschin, care a avut grijă permanentă ca în fiecare parohie să se slujească Sfânta Liturghie şi să fie propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. Această grijă a fost evidentă şi prin stăruinţa Episcopului nostru de a se construi noi lăcaşuri de cult, atât în oraşe, cât şi în satele care nu aveau încă loc de închinare.

Preocupările de căpetenie ale ierarhului care a avut conştiinţa aşezărilor temeinice pentru o eparhie nouă sunt întregite de atenţia acordată rostuirii vieţii monahale. A binecuvântat şi sprijinit înfiinţarea a 7 noi schituri şi mânăstiri. Ca părinte duhovnicesc a lăsat fiecare obşte monahală să îşi găsească ritmul propriu de rugăciune şi muncă, spunând că „odată ce a luat drumul mânăstirii, fiecare ştie pentru ce a venit acolo”.

Respectul acordat fiecăruia, ca şi impresionanta capacitate de înţelegere a neputinţelor omeneşti sunt calităţi care au atras dragostea tuturor fiilor săi duhovniceşti. Uşa cabinetului său era deschisă oricând şi oricui. Orice fiu duhovnicesc, preot, monah sau credincios i se putea adresa direct, necenzurat de formalităţi şi birocraţie.

Preasfinţitul Damaschin a păstrat preocuparea pentru presa bisericească şi în calitate de ierarh eparhiot, fondând revista „Bărăganul Ortodox”, pentru care a stabilit liniile directoare, astfel încât să fie o publicaţie dinamică, punctuală, actuală şi de o bună calitate grafică, având o preţuire deosebită pentru logica interioară a cuvântului scris.

Pentru a menţine vie credinţa, Preasfinţitul Damaschin a iniţiat pelerinajele cu cinstitele moaşte ale sfinţilor şi s-a îngrijit să împodobească tezaurul Catedralei Eparhiale cu moaştele a nouă sfinţi. De asemenea, în anul 2003 a prilejuit un eveniment istoric în viaţa bisericească a Bărăganului – vizita Întâistătătorului Bisericii Greciei, Preafericitul de vrednică pomenire Hristodulos, care a dorit să-l viziteze pe Preasfinţitul Damaschin în eparhia sa, întrucât chiriarhul nostru a rămas în inima unor ierarhi şi preoţi din Biserica Greciei, încă din perioada studiilor.

Calitatea sa de părinte duhovnicesc a fost mult apreciată de către toţi cei care l-au cunoscut: pacea duhului, răbdarea şi îngăduinţa cu cei mici şi cu cei mari, înţelepciunea, echilibrul şi calmul în orice situaţie, sobrietatea care nu lăsa loc manifestărilor orgolioase, dar şi sprijinul înţelegător în situaţii personale dificile, toate acestea sunt virtuţi care îl însoţesc pe Părintele nostru Episcop, în Săptămâna luminată, în drumul către Dreptul Judecător, Căruia i-a slujit întreaga sa viaţă. Nădăjduim în Domnul că deşi am pierdut un bun ierarh şi un adevărat părinte duhovnicesc pe pământ, am dobândit un rugător pentru noi la ceruri.

L-a învrednicit Dumnezeu pe Preasfinţitul Damaschin să fie primul ierarh îngropat în pământul Bărăganului şi să fie veşnică temelie la această Catedrală a credinţei noastre.

Dumnezeu să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”

Apoi a urmat discursul domnului Silvian Ciupercă, preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa:

„Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiţi şi Preasfinţiţi părinţi episcopi,
Preacucernici şi preacuvioşi părinţi,
Îndoliată adunare,

În vremea când părinţii noştri ne arătau lumea, ni s-a spus că linia orizontului este locul unde se întâlneşte cerul cu pământul. O semnificaţie fizică pe care oamenii o dublează cu una spirituală, pentru că întâlnirea cerului cu pământul este găsită interior în Biserică prin lectură, prin efort, prin predicile părinţilor.

Acum opt ani, într-o altă calitate, nu cea pe care o am acum, de preşedinte al Consiliului Judeţean, am trăit bucuria de a simţi evenimentul acela despre care s-a vorbit: Preasfinţitul, preabunul, preadestoinicul şi preavrednicul episcop Damaschin şi-a luat jugul misiunii de a consolida viaţa creştină din aceste locuri sub aspect spiritual şi material. A reuşit, înainte să zidească biserici, aşezăminte şi centre sociale, să zidească sufletele; le-a decorat frumos, cu credinţă adevărată, cu solidaritate, cu altruism, cu înţelegere puternică  a ceea ce înseamnă existenţa colectivă, iar nu cea individuală, egoistă. A mai reuşit ceva: a reuşit să fie ascultat, să fie respectat, să fie înţeles, iar apoi, să fie preţuit şi iubit. Oamenii, laici şi clerici, cu cât l-au înţeles mai mult, cu atât l-au iubit mai mult. De aceea îl plâng maicile, călugării, preoţii, ierarhii, pentru că a ştiut să fie un adevărat episcop. Solidaritatea, modestia, felul în care se implica în evenimente spirituale, culturale, felul în care a fost prezent în această câmpie, de la Dunăre la Ialomiţa – unde aspectul plat al ţinutului ne face să vedem orizontul despre care vorbeam, orizontul acela unde pământul şi cerul se unesc şi unde toată strădania noastră intelectuală se concentrează pentru a înţelege ce suntem aici, ce menire avem şi ce rost are această îmbinare a cerului cu pământul – a rămas întipărit în minţile şi inimile oamenilor care l-au avut ca vrednic arhipăstor.

Ne exprimăm regretul, în numele Consiliului Judeţean Ialomiţa, al Consiliului Judeţean Călăraşi şi al tuturor celor care au fost implicaţi ca proiectele mari, sociale, spirituale şi culturale să se desfăşoare sub o îmbinată şi fericită apropiere între laici şi clerici. Este meritul preabunului, preavrednicului, preadistinsului şi Preasfinţitului cărturar Damaschin că a introdus o asemenea exigenţă spirituală şi a introdus-o într-un mod neostentativ, mod care îl face să rămână preabunul, preaiertătorul şi preavrednicul cărturar, Episcop Damaschin.

Pilda Preasfinţiei Sale, de modestie, este pentru noi toţi un îndemn minunat, pentru că de acolo se zidesc cele mai autentice şi mai frumoase trăiri creştine.

Călărăşenii şi ialomiţenii, cei care trăim în această câmpie, îi vom purta o adâncă şi veşnică preţuire celui care a fost preabunul, preavrednicul, preadistinsul cărturar şi episcop, ierarhul nostru, Preasfinţitul Damaschin.

Dumnezeu să-l ierte!”

Domnul Gabi Ionaşcu, primarul municipiului Slobozia, a citit o scrisoare simbolică care rezuma relaţia instituţiei pe care o conducea cu Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor şi cu Preasfinţitul Damaschin:

„Preasfinţite şi iubit Părinte Episcop Damaschin Coravu,

Îţi cerem iertare pentru toată greşeala cea cu voie şi fără de voie.

Iartă-ne Părinte, că poate am greşit cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta noastră de fii şi fiice ale Preasfinţiei tale.

Iartă-ne dacă am fost neascultători şi nu ţi-am ascultat cuvântul, pilda şi îndreptările tale de blând şi bun Părinte al nostru.

Te rugăm Preasfinţite şi bunule Părinte Damaschin, să veghezi de acolo de sus pentru binele nostru, al slobozenilor şi al tuturor fiilor şi fiicelor tale.

Te rugăm iubite Părinte, să reverşi asupra noastră toată dragostea, înţelepciunea şi blândeţea ta.

Te rugăm ca, de-a dreapta Tatălui, să ne aperi de ce este rău, de foc, de foame şi de înec, de cutremur şi de întuneric.

Te vom iubi şi preţui mai mult decât am făcut-o până acum, Preabunule Părinte.

Noi, cei care am rămas fără tine – Preasfinţite Părinte Damaschin, te vom păstra în sufletele noastre, îţi vom urma cuvântul, pilda şi îndreptările ce ni le-ai lăsat.

Noi slobozenii, împreună cu toţi fii şi fiicele tale pe care i-ai păstorit, ne vom ruga Bunului Dumnezeu să te aibă în pace de-a dreapta Sa.

Cu voia lui Dumnezeu şi a locuitorilor Sloboziei,
inginer Gabi Ionaşcu
primarul municipiului Slobozia”

La final, cuvântarea Preafericitului intitulată Un păstor teolog, harnic şi smerit. Episcopul Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor (1940-2009)  a sintetizat viaţa şi activitatea episcopului nostru. Ea va fi păstrată în arhivele Patriarhiei Române şi Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, confirmând peste veacuri poate, printr-o mărturie patriahală, viaţa şi jertfa episcopului Damaschin Coravu în slujba Bisericii lui Hristos pe pământul nostru românesc.

Mulţi credincioşi se adunaseră între timp şi în jurul Catedralei, pentru a vedea următoarea ceremonie a slujbei, anume înconjurarea cu sicriul a monumentalului lăcaş, în timp ce un detaşament al  Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Ialomiţa era dispus deja în faţa Catedralei, pentru a oferi salutul de onoare Preasfinţitului Damschin.

Ultima sărutare frăţească

Ultima sărutare frăţească, a ierarhilor dată fostului lor coleg în Sfântul Sinod  a fost făcută în ordinea canonică, începând cu Preafericitul Daniel. Profund marcaţi, în special episcopii din eparhiile vecine, care fuseseră alături de Preasfinţia sa la toate evenimentele importante ale Episcopiei, dar şi ceilalţi care slujiseră cu ocazia înmormântării pentru prima oară în Catedrala noastră, se opreau puţin lângă sicriu, unii dintre ei încercând, fără să reuşească, să-şi ascundă ochii umeziţi.

Foşti colegi şi ucenici ai săi, mulţi deveniţi acum cunoscuţi profesori de teologie, treceau trişti pe lângă catafalc, apoi veneau diverşi oficiali. La sfârşit, ultima sărutare a fost dată de membrii familiei. Venit înainte de Paşti, pentru a sărbători Învierea Domnului la Slobozia, şi amânându-şi întâmplător plecarea, domnul Eugeniu Coravu, fratele după trup al Preasfinţitului Damaschin, fusese martor la tot ceea ce se petrecuse în acea săptămână. Atât faţa, cât şi inflexiunile vocii semănau foarte mult cu cele ale fratelui mai mare, astfel că în toate aceste zile, puţini erau cei care reuşeau să-şi stăpânească lacrimile, atunci când îl vedeau sau auzeau. Îndureraţi, ceilalţi membri ai familiei au trecut prin faţa celui care le fusese de multe ori ocrotitor şi sfătuitor.

Apoi, deja fiind definitivată ordinea ieşirii în procesiune, Preasfinţitul Damaschin s-a alăturat şi el celor care urmau să înconjoare Catedrala, sicriul fiind ridicat de mai mulţi preoţi din eparhie. Ieşirea pe uşă, în soarele orbitor ce făcea să strălucească faţada şi esplanada măreţului lăcaş, miile de credincioşi, mulţi dintre ei înlăcrimaţi, care aşteptau în linişte, detaşamentul de jandarmi pregătit să acorde salutul de onoare, toate erau aspecte nemaiîntâmplate; de această dată nimic nu mai putea fi asociat cu vreo frescă din scurta istorie a Catedralei.

Prima înconjurare a Catedralei fusese atunci când se sfinţise paraclisul Sfântul Alexandru Romanul, aflat la subsolul acesteia, apoi a urmat cea de la sfinţirea catedralei. O nouă înconjurare ne aşteptam cu toţii să aibă loc la resfinţirea lăcaşului a cărui pictură este, probabil, la mai puţin de un an de finalizare. Dar acum totul se petrecea cum nimeni nu se aştepta…

Oprirea dinspre miazăzi, suprinsă şi cel mai bine în fotografii, deşi aproape asemănătoare cu cea din 25 martie 2004, nu mai focalizează punctul de atenţie undeva către înaltele turle pentru a surprinde momentul ungerii cu mir – ca un fel de ofrandă adusă lui Dumnezeu pentru darul unic oferit generaţiei noastre de a trăi sfinţirea primei  Catedrale din Bărăgan – ci undeva în jos, pentru a cuprinde soborul de ierarhi, preoţii – care duceau pe umeri sicriul episcopului lor – şi diaconii care rosteau trisaghionul. Într-un fel, ambele imagini trezesc, reduse la esenţă, acelaşi sentiment de jertfă adusă de oameni lui Dumnezeu, însă dacă în prima fotografie arhiereul este cel care aduce jertfa, în cea de-a doua imagine arhiereul nostru este cel care se duce el însuşi jertfă, după modelul lui Hristos. Poate că înaintea resfinţirii Catedralei, înaintea încheierii definitive a tuturor lucrărilor de construcţie şi de pictură… după aducerea atâtor sfinte moaşte în relicvar, mai era nevoie de un singur lucru, astfel încât ea să fie o Catedrală completă, care să dureze secole pământeşti după ce cu toţii vom trece la Domnul. Şi, gândindu-ne acum la tot ce s-a întâmplat, poate că doar aici găsim raţiunea acestei morţi atât de neaşteptate, mai ales că Preasfinţitului nostru îi plăceau numai lucrurile statornice şi – acum spunem, din nefericire – încheiate cu mult înaintea termenului limită. De altfel, doar celor foarte apropiaţi le mărturisise că dorea ca moartea lui să fie una rapidă, fără o prelungire agonizantă a unei suferinţe fizice, pentru că „aşa se cade să moară arhiereii”…

Treptat, procesiunea a ajuns din nou pe esplanada centrală, iar garda de onoare a salutat pentru ultima oară pe ierarhul lor, pe care îl salutau, în alte dăţi, cu ocazia festivităţilor închinate Zilei Eroilor. Rostirea trisaghionului a însemnat încheierea procesiunii de înconjurare şi intrarea în Catedrală. După o ultimă cercetare că sfântul lăcaş este aşa cum trebuie, episcopul nostru se pregătea să se adauge el însuşi la temelia Catedralei. Poate că singura deosebire, de această dată, în ceea ce priveşte obţinerea certitudinii sale definitive, consta în faptul că era făcută în prezenţa unei asistenţe atât de numeroase. Niciodată, cel puţin cât a fost ierarh eparhiot, nu hotăra un lucru fără să-l cerceteze personal. Dar orice cercetare o făcea singur, tăcut şi discret, neaflat de nimeni, iar părerea pe care şi-o forma era întotdeauna cea adevărată…

Intrarea în Catedrală

Intrarea în Catedrală avea să însemne despărţirea de miile de credincioşii pe care i-a arhipăstorit, care i-au fost alături nu numai în vremurile fericite care consfinţeau marile sale realizări, ci şi în aceste grele momente ale sufletului său. De acum înainte se simţea, mai mult ca oricând, că după clipele sfâşietoare ale celor două zile şi nopţi interminabile, în sfârşit, începea aşteptarea reîntâlnirii noastre…

Depunerea în mormântul ce îl aştepta tăcut, ultima privire a chipului său arhieresc, închiderea sicriului, săvârşirea pomenirii la care s-a cântat „Hristos a înviat!” şi „Veşnica pomenire!” s-au petrecut parcă la fel de ireal şi rapid ca sosirea în Slobozia şi plecarea în procesiune spre Catedrală a cortegiului Preasfinţitului.

Întreaga ceremonie produsese o extenuare aproape fizică pentru cei prezenţi, astfel încât la invitaţia adresată unui membru al Adunării Eparhiale pe scările Catedralei, de a participa la masa de pomenire ce urma, răspunsul a fost: „Nu pot… Mi-e foarte greu… Cum să mai stau la masă acum fără Preasfinţitul? Vă mulţumesc… dar nu mai pot să rămân”.

Masa de pomenire a Preasfinţitului

Masa de pomenire a Preasfinţitului a avut loc într-un frumos restaurant din Slobozia. Împodobite cu ouă roşii, mesele îi întâmpinau pe cei ce veneau cu aceeaşi ospitalitate pe care o oferea şi Preasfinţitul Damaschin cu prilejul evenimentelor importante de la Centrul Eparhial.

În cursul mesei, Preafericitul patriarh Daniel     a rostit un cuvânt către cei prezenţi evocând personalitatea Preasfinţitului şi a invitat, de asemenea, pe cei ce doreau, să dea citire mesajelor de condoleanţe aduse cu acest prilej. Astfel, domnul Sivian Ciupercă, preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, a dat citire mesajului domnului Mircea Geoană, preşedintele Senatului României, domnul Octavian Ştireanu,  secretar de stat la Ministerul Culturii şi Cultelor,  a rostit  un discurs din partea Secretariatului de Stat pentru Culte, iar doamna Emilia Iorgandopol, manager de programe al Societăţii Biblice Interconfesionale din România a prezentat scrisoarea domnului Peter Wigglesworth, Secretarul Centrului United Bible Societies pentru Europa şi Orientul Mijlociu.

Apoi, spre sfârşitul mesei de pomenire, Preafericitul Daniel s-a îndreptat pentru a discuta şi încuraja pe membrii familiei Preasfinţitului Damaschin. Curând participanţii s-au retras, astfel că, la scurtă vreme după rugăciunea de sfârşit şi plecarea Preafericitului spre Bucureşti, toţi cei ce participaseră la masa de pomenire deja plecaseră.

Trecerea la Domnul

Trecerea la Domnul a Preasfinţitului şi Părintelui nostru Damaschin o vom putea înţelege abia în perioada următoare, aşa cum afirma un membru  al Adunării Eparhiale. Pacea pe care o emana şi liniştea pe care o producea simpla sa prezenţă – indiferent de complexitatea problemelor ce se iveau – dreapta judecată, dar şi înţelegerea, tenacitatea şi viziunea sa asupra ceea ce înseamnă viitorul Bisericii, va lipsi mult colaboratorilor de la Centrul Eparhial, preoţilor şi tuturor celor care i-au înţeles eforturile şi idealurile, apreciindu-i, astfel, întreaga sa activitate. Va lipsi şi credincioşilor pe care i-a arhipăstorit şi care acum, după sărutarea sfintelor moaşte şi a icoanelor din Catedrală, vin şi îngenunchiază lângă mormântul răsărit aici în Săptămâna Luminată, apropiindu-şi fruntea de lespedea care acoperă mâna ce altădată le întindea un engolpion spre a fi sărutat…

Până şi câinii lui, deveniţi arhicunoscuţi de cei ce-l vizitau, şi care aveau darul de a-i smulge câte un surâs, încă încearcă să-l mai găsească şi tresar la orice deschidere uşoară a uşii. Privesc uneori nelămuriţi portretul mărginit de o panglică neagră din holul Episcopiei, în faţa căruia arde permanent o lumânare şi unde apar aproape zilnic flori proaspete… Apoi pleacă dezamăgiţi pentru că nu un tablou caută ei…

Catedrala Episcopală

Catedrala Episcopală „Înălţarea Domnului”  din Slobozia, unde se odihneşte trupul primul ierarh ce a hotărât să rămână pentru totdeauna în Bărăgan, a fost, în sfârşit, definitivată prin adăugarea ultimei sale dimensiuni. Nu mai este doar monumentalul lăcaş cu o arhitectură aparte, primul de acest fel ridicat vreodată aici. Ea a devenit acum şi o matrice a credinţei noastre, la temelia căreia, alături de sfintele moaşte, se află osteneala, propovăduirea şi însuşi trupul vrednicului de pomenire Părintelui nostru Episcop Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor.

(pr. Valentin ILIE)