Noutăți

Interviu Cu Preasfințitul Părinte VINCENȚIU Episcopul Sloboziei și Călărașilor 2 februarie 2019 * 25 ani de Arhierie * Agenția de Presă Lăcașuri Ortodoxe

De Arhid. Nicușor-Silviu Dascălu Administrator, SF-ESC | 4 februarie 2019

Acest articol a fost prealuat intergral din sursa web: www.lacasuriortodoxe.ro

Interviu Lăcașuri Ortodoxe

Cu Preasfințitul Părinte VINCENȚIU

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

2 februarie 2019

* 25 ani de Arhierie *

– Sărutăm dreapta, Preasfinția Voastră, și trebuie să precizăm din start că ne-am permis să venim cu propunerea realizării acestui interviu, pornind de la sărbătorirea unui eveniment care nu ne îngăduie să mai amânăm urarea pe care vrem să o facem: Întru mulți ani, Preasfințite Stăpâne! Este vorba despre împlinirea a exact 25 de ani de Arhierie, de când, în data de 2 februarie 1994, la Praznicul Întâmpinării Domnului, după scurgerea a aproape o lună de la decizia Sfântului Sinod în acest sens, erați numit Episcop-Vicar Patriarhal. Din partea cui a venit propunerea și ce înseamnă mai exact Episcop-Vicar Patriarhal și de ce titlul… Ploieșteanul?

PS Părinte VINCENȚIU: Vă mulțumesc pentru urare! Mulțumesc și eu Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să ajung să sărbătoresc 25 de ani de la primirea darului sfânt al Arhieriei! Propunerea a venit din partea Preafericitului Părinte de vrednică pomenire Patriarh Teoctist! Această propunere a fost luată în discuție de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar, în ședința de lucru din 12 ianuarie 1994, această recomandare s-a concretizat prin votul membrilor Sfântului Sinod, fiind ales ca episcop vicar

patriarhal, cu titlul de Ploieșteanul.

Literal, vicar înseamnă locțiitor. Este numit pentru a ajuta, în special în activitatea liturgică, pastorală și administrativă pe episcop, în cazul nostru pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care îndeplinește și funcția de Arhiepiscop al Bucureștilor.

Episcopul Vicar, în cazul meu cu titulatura Ploieșteanul, este hirotonit pe seama unui oraș reprezentativ din Eparhie, în care nu a existat niciodată un scaun episcopal, în exemplul nostru, Ploieștiul, al doilea ca mărime în Arhiepiscopie după București.

– Calea a fost deschisă de Mitropolitul de pioasă amintire Nestor al Olteniei, care V-a propus pentru ridicare la rangul de Arhimandrit? (apropo: sub privegherea Înaltului, știm că ați luat parte la pregătirea pentru tipar a Proloagelor de la Neamţ). Apoi, înțeleg că au urmat o relație și o colaborare reciprocă deosebite, pe scară ierarhică, dar și fiască-părintească, între Preasfinția Voastră și fericitul întru adormire Patriarh Teoctist.

PS Părinte VINCENȚIU: Legătura duhovnicească avută cu fericitul întru adormire Mitropolit Nestor este mult mai veche decât momentul hirotesiei întru arhimandrit, care a avut loc în anul 1987, la 14 iunie. Cu smerenie, pot spune, am fost privilegiat pentru că Bunul Dumnezeu a rânduit să mi-l trimită pe Înaltpreasfințitul Nestor ca părinte duhovnicesc, un mare ierarh, cu adânci contribuții în bunul mers al activităților Bisericii Ortodoxe Române! De fapt, erau deja ani de când m-am aflat sub ascultarea Înaltpreasfinției Sale, cu mult înainte de perioada 1 octombrie 1983, când am depus voturile monahale, la vechea lavră a Mănăstirii Lainici.

Ascultările încredințate de Înaltpreasfințitul le-am primit ca datorie sfântă și mereu cu conștiința că pe toate trebuie să le facem spre slava Bunului Dumnezeu și nu a oamenilor. Am beneficiat de toată încrederea Înaltpreasfinției Sale și am căutat ca niciodată să nu-i înșel așteptările. Pentru aceasta, Mitropolitul Nestor al Mitropoliei Olteniei a aprobat cererea Părintelui Patriarh Teoctist, care m-a numit Reprezentant al Patriarhiei Române la Ierusalim și Superior al Așezământului românesc din acest multimilenar oraș. De aici, după patru ani de activitate, reușind să fac multe lucrări la biserica și clădirea Așezământului, trecând și prin perioada „Războiului din Golf”, am fost chemat în București pentru a fi ales ca Episcop – vicar patriarhal la propunerea Părintelui Patriarh Teoctist, cel pe care îl consider al doilea Părinte Duhovnicesc și căruia îi datorez atât de multe. Colaborarea cu Preafericirea Sa a fost multiplă. Experiența Preafericirii Sale era covârșitoare; răspunsurile aparent simple la situațiile complexe, ascundeau de fapt un echilibru duhovnicesc, o vastă cultură teologică și un fin simț al frumosului. Pot spune că am colaborat foarte bine cu Preafericirea Sa, care mi-a încredințat ascultări importante, multe dintre ele istorice pentru Biserica noastră.

În calitate de episcop vicar patriarhal, de responsabil pentru lucrarea economică a Patriarhiei și de secretar al Sfântului Sinod am luat parte la multe dintre deciziile, inclusiv politice, care priveau, firește, în mod direct viața bisericească din România.

Și, ca să nu uit! Referitor la întrebarea dumneavoastră, cu privire la tipărirea Proloagelor… Știți că Înaltpreasfințitul Nestor a fost unul dintre cei mai cultivați ierarhi ai noștri, un ierarh cărturar și membru al Academiei Române. A iubit mult cartea și mai ales cartea religioasă. Da! A fost un privilegiu să lucrez la tipărirea Proloagelor, în calitate de redactor, o carte de căpătâi, ce va rămâne o sursă principală de informație cu privire la viețile sfinților, diferite sărbători religioase sau importante sfaturi duhovnicești.

– Atunci când ați simțit chemarea spre viaţa monahală, și ați fost primit ca frate în obştea Mânăstirii Lainici, simțeați deja o chemare a Țării Sfinte? – fiindcă aveați să ajungeți, în doar opt ani, Superior al Aşezămintelor Ortodoxe Românești de la Ierusalim şi Iordan. Pentru activitatea de înaltă reprezentare bisericească ați fost chiar răsplătit de către Patriarhul Diodor al Ierusalimului cu Ordinul Crucea Sfântului Mormânt…

PS Părinte VINCENȚIU: Nu am intrat în mănăstire cu gândul că voi ajunge arhimandrit, Superior al Așezămintelor Ortodoxe românești de la Ierusalim sau chiar episcop. În regimul comunist acest lucru era aproape imposibil pentru mine, având în vedere familia din care proveneam. A trebuit să cadă un regim politic odios pentru a se împlini aceste lucrări. Puțini, foarte puțini credeau că acest lucru va fi posibil. Dar asta este lucrarea lui Dumnezeu în lume. În noile condiții după 1990, pur și simplu, aceste demnități au venit de la sine, în urma purtării de grijă a lui Dumnezeu și a seriozității cu care împlineam ascultările primite de la superiorii ierarhici. Consider că Maica Domnului, la care am avut și voi avea o deosebită evlavie până la sfârșitul zilelor rânduite de Bunul Dumnezeu, m-a ocrotit și m-a îndemnat spre tot lucrul cel bun.

Într-adevăr, pentru activitatea de la Ierusalim și Iordan, dar și pentru bunele relații pe care le-am avut cu Patriarhul Diodor al Ierusalimului și cu colaboratorii Preafericirii Sale, am primit acest ordin care m-a onorat. Relația frățească cu ierarhii Patriarhiei Ierusalimului nu a fost niciodată întreruptă. Și alți ostenitori de nădejde, oameni cu frica lui Dumnezeu, fie că vorbim de clerici sau de laici, care au lucrat sau lucrează în administrația patriarhală ierusalimiteană, au păstrat strânse legături frățești cu Noi.

– Tot o zi de 2 februarie – data ridicării Preasfinției Voastre la treapta arhieriei – avea să fie și cea în care, în 2014, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel informa Sfântul Sinod de restabilirea comuniunii bisericeşti depline cu Patriarhia Ierusalimului, după ce aceasta fusese întreruptă, din păcate, pentru o perioadă de aproape trei ani. Cunoscând situația așezămintelor românești din Țara Sfântă poate cel mai bine – chivernisind şi gospodărind și restaurând cu mare responsabilitate patrimoniul nostru de acolo – cum ați receptat și apreciat, într-o perioadă în care acestea nu mai intrau în responsabilitatea directă a Preasfinției Voastre, decizia Patriarhiei Ierusalimului și derularea negocierilor și a evenimentelor ulterioare?

PS Părinte VINCENȚIU: Această întrerupere a comuniunii a fost o perioadă de mare tristețe. Mergeam la Ierusalim și nu puteam sluji la Sfântul Mormânt. Biserica lui Hristos, sub nicio formă, nu trebuie să fie dezbinată! Întotdeauna am crezut cu tărie că restabilirea comuniunii cu Patriarhia Ierusalimului trebuie să fie o prioritate și m-am rugat și am lucrat pentru unitate. Și Dumnezeu a făcut ca, într-adevăr, lucrurile să se reașeze în firescul lor! Am simțit atunci bucuria pe care Mântuitorul o trăiește când o oaie pierdută este aflată sau când o drahmă pierdută este găsită. Multe dintre parabolele Noului Testament ne trimit cu gândul la reconciliere, pocăință și regăsirea aproapelui pierdut. Biserica trebuie să fie prima care să fie gata în orice moment să aplice principiile învățăturii creștine.

– Vă propun să „revenim” în țară. Printr-o decizie patriarhală din anul 2000, ați primit în grijă obştea Mânăstirii Antim din Bucureşti. Ce a însemnat această chemare pentru un Episcop și ce presupune mai exact? De regulă, suntem obișnuiți cu un părinte stareț la conducerea unei mânăstiri, care nu este și Episcop. Chiar și în prezent, credincioșii mânăstirii bucureștene continuă să participe la diferite evenimente pe care le conduceți în eparhie, în pofida celor peste 100 de Km distanță.

PS Părinte VINCENȚIU: A fost o mare responsabilitate și în același timp o încercare pentru mine! În sensul bun al cuvântului. Am îndrăgit această comunitate foarte unită și am apreciat și geniul creator al marelui și sfântului Ierarh Antim Ivireanul. Ansamblul Sfintei Mănăstiri avea nevoie de lucrări urgente de consolidare și restaurare, atât biserica, chiliile, turnul clopotniței etc. Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist și cu rugăciunile Sfântului Ierarh Antim am obținut cele necesare pentru a face ample lucrări de rectitorire pentru întreg complexul mohahal, pentru ca Mănăstirea să își recapete „chipul cel dintâi”.

Este unul dintre cele mai importante așezăminte din țara noastră și un adevărat focar de cultură și credință, și nu mă refer aici doar la perioada Rugului Aprins. Mănăstirea a pregătit și continuă să ofere Bisericii oameni de o deosebită valoare. Chemarea aceasta, cum îi spuneți, s-a manifestat încă din primele momente! Pur și simplu am simțit că va trebui să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru ca acest așezământ să continue să fie un punct de referință pentru credincioșii noștri, mulți dintre ei, așa cum ați afirmat, rămânând alături de noi, chiar și când a trebuit să mergem spre noua ascultare încredințată de Sfântul Sinod, cea de Episcop al Sloboziei și Călărașilor.

– Aș vrea să trecem puțin, de la ctitorie, la arta bisericească. Ați prezidat, la un moment dat, și Comisia de Pictură Bisericească. Știm că ați fost implicat în restaurarea mai multor edificii din Dealul Patriarhiei. Ascultarea de Episcop vicar patriarhal a cuprins responsabilități deosebit de importante, dintre care amintim doar sarcina de coordonator al Sectorului economic-financiar al Administrației Patriarhale, de coordonator al Institutului biblic, președinte al Comisiei de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române și, din anul 2000, secretar al Sfântului Sinod.

PS Părinte VINCENȚIU: Cu binecuvântarea Părintelui Patriarh Teoctist am coordonat ample lucrări de restaurare de la străvechea Reședință Patriarhală și de la Palatul Patriarhiei (fostul Parlament). Părintele Patriarh Teoctist a imortalizat aceste eforturi pe o mare placă de marmură, așezată pe un perete din curtea interioară a Reședinței Patriarhale.

Toate aceste lucrări s-au făcut cu multă responsabilitate, de specialiști, ca să dureze zeci și sute de ani. E un sfat pe care îl dau tuturor preoților din Eparhie: de ce să facem o lucrare de restaurare sau o pictură de mântuială la o biserică, ce va trebui să fie refăcută în totalitate în 10-20 de ani, când putem face ceva durabil, de calitate, pentru sute de ani. Lucrările de care am amintit, și nu numai, trebuie să fie lăsate moștenire generațiilor viitoare, care să nu se mai preocupe de aceste aspecte. Ele trebuie să își aducă propria contribuție, nu să repete la nesfârșit lucrări ce pot fi făcute bine o singură dată, pentru multe zeci, chiar sute de ani…

Catedrala Mântuirii Neamului… Anul trecut, Biserica Ortodoxă Română a sfințit Altarul acestui mare și important edificiu. Probabil, Preasfinția Voastră ați trăit un moment de bucurie amplificat de amintirea zilelor în care coordonați Biroul destinat special Catedralei Mântuirii Neamului, ca Episcop-Vicar Patriarhal, prin decizie patriarhală…

PS Părinte VINCENȚIU: Desigur! Ce creștin ortodox autentic nu a simțit în acele momente că o luptă de veacuri a fost câștigată, împotriva multor voci care s-au opus realizării acestui ideal, până la urmă național? Și au fost atâtea voci potrivnice, care păreau că ne copleșesc. Dar nu a fost așa.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, am negociat cu autoritățile Statului român și într-un final am semnat protocolul de preluare a terenului de 11 hectare, pe care s-a construit Catedrala și unde urmează a fi ridicate și alte clădiri.

Faptul că și eu am pus umărul la realizarea acestui deziderat al Patriarhilor Miron și Teoctist mă onorează. Este o jertfă a noastră, a tuturor, adusă Bunului Dumnezeu, pentru toate darurile pe care le-a dăruit acestui popor creștin. Mai sunt încă multe de făcut, dar, cu certitudine, având credință puternică, ele vor fi duse la bun sfârșit.

– Trebuie amintit că, la un moment dat, V-a revenit și administrarea imobilului care găzduise Camera Deputaţilor, ulterior Palatul Patriarhiei. Într-un fel, era un început al contactului cu lumea politicului. Astăzi, orice contact al unui Ierarh cu reprezentanții oficiali este exploatat de agitatorii de multe părți, unii acuzând imediat o așa-numită înscriere în „masonerie”, alții o serie de compromisuri pe care astfel de contacte le-ar presupune. Cum vedeți acest lucru si desfășurarea conformă a unor astfel de relații? Vă întreb fiindcă, pe lângă contactele bune și chiar remarcabile din prezent cu oficialitățile din eparhia Preasfinției Voastre, la care sunteți de altfel și obligat, V-ați aflat în Comisia Mixtă Guvern-Patriarhie, Comisia Patriarhiei Române pentru dialog cu Parlamentul României, Comisii speciale de dialog cu Administraţia Prezidenţială, Guvern, Ministere. Statul Român V-a conferit până și un ordin important.

PS Părinte VINCENȚIU: În noiembrie 2002, am primit Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler. În ce privește contactul cu zona politicului, am considerat că deciziile care privesc în mod direct și indirect Biserica Ortodoxă Română nu pot fi lăsate pe seama arbitrariului. Am fost prezent și am participat activ la elaborarea unor legi de o deosebită importanță pentru Biserica Ortodoxă Română și, aș adăuga, și pentru celelalte culte, care au beneficiat și ele de anumite drepturi conferite de legislația, aflată mereu în schimbare.

Conștientizez faptul că Biserica, pe lângă latura ei divină, are și o parte „umană”, alcătuită din totalitatea credincioșilor ortodocși. Pentru aceștia am luptat ca să nu fie nedreptățiți, căutând să apărăm drepturile acestora prevăzute în Constituție și în Legea Cultelor.

Să fie clar un lucru! Fără clasă politică nu poate funcționa statul de drept. Biserica, prin reprezentanții săi, nu trebuie să se comporte ca și cum ar fi lipsită de orice legătură cu realitatea. Să nu uităm că și noi, creștinii ortodocși, suntem în lume, dar – și trebuie să avem mereu în vedere acest aspect – nu din lume, în sensul că nu ne confundăm cu vreo ideologie, rezultat al gândirii omenești. Așadar, credem că Biserica trebuie să conlucreze cu clasa politică, dar, și e un mare DAR aici, fără a face compromisuri de orice natură, în special compromisuri doctrinare.

– A venit și momentul întronizării ca Episcop al Sloboziei. Importanța momentului rezultă și din faptul că – apropo de relația importantă dintre stat și Biserică – întâiul Episcop întronizat în noua Catedrală Episcopală Înălţarea Domnului din Slobozia avea să se bucure de prezența la eveniment a Președintelui de atunci al României, Dl. Traian Băsescu, și de coslujirea Preafericitului Daniel alături de cel mai mare număr de ierarhi care slujise vreodată în această Eparhie: douăzeci. Va rugăm să ne vorbiți despre trăirile de atunci, din 28 iunie 2009, Preasfinția Voastră – care ați fost martor, anterior, la întronizarea Patriarhului Irineu al Ierusalimului, a Patriarhului Teofilos al III-lea al Ierusalimului, Arhiepiscopului Hristodoulos al Eladei, a Patriarhului Teodor al Alexandriei…

PS Părinte VINCENȚIU: Nu pot fi exprimate în cuvinte acele trăiri. M-am simțit copleșit și, în același timp recunoscător Bunului Dumnezeu pentru că mi-a acordat șansa de a fi cel de-al treilea păstor duhovnicesc al acestei binecuvântate Eparhii. Copleșit, dar nu dezorientat! Aveam deja experiență multă în spate și știam ce este de făcut. Multe dintre obiectivele propuse în discursul de la întronizare au fost deja realizate, altele sunt în curs, iar multe altele s-au adăugat pe parcurs.

– Episcopia pe care o păstoriți se face remarcată, astăzi, și prin lucrarea Biroului de Presă propriu a cărui activitate este una prolifică, printr-o gamă de proiecte și strategii continue care au adus și multe inovații – iar acest lucru presupune, dincolo de acei oameni bine pregățiți, și o deschidere mare din partea Ierarhului locului. Încă din momentul ridicării Preasfinției Voastre la treapta arhieriei, pe timpul regretatului Patriarh Teoctist, între sectoarele din cadrul Administraţiei Patriarhale pe care a trebuit să Vi le asumați, s-a numărat și Biroul de presă. Mai mult decât atât, V-a revenit chiar și problema restaurării spaţiilor unde ulterior au fost amenajate sediile Trinitas TV, Radio Trinitas şi Basilica. Vă folosiți și astăzi de experiența de atunci? Acum, cu 25 de ani mai târziu, cu siguranță observați schimbări majore în acest domeniu.

PS Părinte VINCENȚIU: Așa este. Pun mare accent pe imagine, mai ales în contextul actual, când aceasta este atât de prețuită. Am mare respect față de jurnalismul onest, obiectiv, însă nu fac niciun fel de compromis față de cei răuvoitori. Și, din păcate, sunt destui aceștia! Nu ne rămâne decât să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să le schimbe gândul rău și să ni se alăture în demersurile noastre, spre slava lui Dumnezeu, dar și spre binele celor pe care îi păstorim.

– Presa V-a prezentat în diferite circumstanțe drept un apărător fervent al familiei, și nu doar prin îndemnurile legate de recentul referendum, dar ați participat ca reprezentant al Patriarhiei Române la Congresul Mondial al Familiei, încă din 2002, în Filipine, după ce, cu un an înainte activați într-un Comitet privind Congresul internaţional „Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin”. Din perspectiva de monah, mulți gândesc că ar putea fi mai grea implicarea directă în misiunea și întărirea familiei creștine. Cu toate acestea, nu este deloc așa… Mai există o legătură directă, din postura de Arhiereu și de monah, cu oamenii și cu familiile lor?

PS Părinte VINCENȚIU: Mai multă decât credeți! Un părinte profesor ne spunea cândva că cele mai bune lucrări teologice despre căsătorie au fost scrise de către monahi, iar cele mai bune tratate de teologie despre monahism au fost scrise de către teologi căsătoriți. E un fel de comunicare a însușirilor în Biserică. E necesar totuși, să te ferești de excese și să nu aderi la opinii extremiste, chiar dacă pot părea „apetisante”.

Și monahii provin tot din sânul unei familii. Aici se deprinde dragostea față de ceea ce e firesc și bineplăcut lui Dumnezeu. Nu se pot face compromisuri aici. Când oamenii din Biserică îmbrățișează laxismul și imoralitatea, atunci ei nu se mai pot numi fii ai lui Dumnezeu. Desigur că întotdeauna trebuie să facem diferența între păcat și păcătos. Cu toții suntem păcătoși, sperând la pocăință și îndreptare, dar nu putem ridica păcatul la rang de virtute sau normalitate. Chiar și cei mai mari păcătoși, chiar și necredincioșii au șansa de a se îndrepta, de a se mântui, de a lăsa în urmă o viață promiscuă, și de a îmbrățișa Viața în Hristos! Iar Biserica are nenumărate mijloace pedagogice ca și aceștia să fie reprimiți în sânul ei, după ce, desigur, vor arăta rod de pocăință.

– Rugându-Vă să-mi permiteți să Vă adresez, mai întâi, alese urări de sănătate şi de belşug duhovnicesc, de viaţă indelungată și ajutor sfânt de la Dumnezeu în activitatea pastorală încredinţată! – acum, la final, aș risca totuși să fiu oarecum indiscret, îndrăznind să avansez pe linia pe care formulasem întrebarea anterioară: sfinţiri şi resfinţiri de lăcaşuri, sute de hirotonii întru preot și diacon, îndatoriri sinodale, întâlniri cu reprezentanți oficiali… Știm cu toții că un monah poate ajunge, prin rânduiala lui Dumnezeu, Arhiereu. Mai poate reuși, însă, un Arhiereu să rămână fidel și să se bucure – date fiind toate aceste îndatoriri cărora trebuie sa le facă față – de rânduielile sale de monah?

PS Părinte VINCENȚIU: De fiecare dată! Un episcop este în primul rând un monah! Nu își poate uita îndatoririle sale de a se ruga pentru lume, pentru cei păstoriți, dar și pentru sine. În momentul în care rugăciunea, comuniunea cu Dumnezeu se întrerupe, Episcopul devine „lumesc”. Ori, conștiința ne îndeamnă să credem cu tărie că nu prin puterile noastre omenești săvârșim întreita slujire a Mântuitorului, ci prin harul lui Dumnezeu.

Iar prezența harului nu se poate menține decât îndeplinind pravila specifică modului de viață monahal.

– Mulțumindu-Vă din suflet, ne rugăm ca sfintele bucurii tainice ale lucrării pentru Dumnezeu şi pentru oameni, împlinite în slujirea arhierească pe care o arătaţi, să se pogoare în sufletul şi viaţa Preasfinţiei Voastre, dăruindu-Vă noi și multe roade alese şi binecuvântate! Întru mulţi şi fericiţi ani, Preasfinţia Voastră!

PS Părinte VINCENȚIU: Vă mulțumesc! Dumnezeu, Cel în Treime lăudat să vă lumineze viața și să vă dăruiască darurile Sale cel bogate! Doamne ajută!

Interviu realizat de Ing. Cătălin Ion,

Președintele Asociației Lăcașuri Ortodoxe®

Mulțumiri aduse, pentru intermediere în realizarea acestui interviu, Pr. Consilier Florin Ionescu și Biroului de presă al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, reprezentat prin Pr. Consilier Arhid. Nicușor-Silviu Dascălu