Colind… in Baragan
Pe jos, se mistuie, încă, frunzele din toamnă și mă conjură să le descriu splendoarea în care au ales să se săvârșească. Se destramă lent, eliberând magic culorile amurgului și învelesc pământul înfrigurat de adormirea ierburilor, rămase fără vlagă.
În Bărăgan, iarna calcă cu grijă, vrând, parcă să mai lase un răgaz de odihnă tomnatică omului și se abține să nu-și reverse acum, zăpezile, nu ca să ne sărăcească de magia Crăciunului, ci ca să ne dezvăluie tainica Icoană a Betleemului pe pământ românesc, cu păstori încă pe câmp, cu boboci iviți la trandafiri…
Preasfânta Fecioară bate cu sfială la porțile noastre, adusă de pașii preotului venit cu Icoana Nașterii și de glasurile colindătorilor.
“Hristos Se naște, slăviți-L!…”
În iesle se preschimbă și cu stea se însemnează casele ce o primesc, ale celor ce au învățat să fie “Marta și Maria”, primenindu-și atât sufletele, cât și locurile în care trăiesc, pentru această binecuvântată primire.
Prin satele din Bărăgan începe să se simtă mirosul cozonacului copt, evadat pe undeva, poate prin coșul fumegând al sobei. Pisicile adulmecă, neputincioase, ghirlandele de cârnați puse la vântuit, pe grinzile din tindă iar bătrânele se arată grăbite, pe la porți, purtând în mâini covrigi și fructe, atente să nu piardă vreun copil ieșit acum, la colindat. Se aud glasurile vestitorilor peste tot, unele mai departe, altele mai aproape, versurile se întretaie, muzica se împreună ca să nască bucurie. O bucurie pe care, oricât de vehement i s-ar împotrivi unii, nu au cum să nu o simtă.
Cândva, puțin înainte de numărul anilor, o fată consimțea simplu, voii lui Dumnezeu: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), devenind astfel, “mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, Maica Domnului nostru, Iisus Hristos. Ea L-a ținut în brațe pe Dumnezeu Cuvântul, așa cum, la începutul lumii, Dumnezeu i-a ținut în palme pe Adam și Eva, plămădiți din pământul nou creat. Și deși ei au părăsit Edenul prin neascultare și odată cu ei toată seminția lor, tocmai această naștere minunată avea să fie începutul mântuirii și calea spre Raiul pierdut odată.
Colindele vestesc tuturor, venirea în lume, între noi, a Domnului și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om deplin. Și nu se vor învechi niciodată, pentru că, așa cum spunea o femeie simplă, din Câmpia Bărăganului, privind spre un copil captivat de un telefon mobil: “mâine-poimâine o să fie trecute și astea, că toate se duc, numai «Leturghiile» noastre rămân noi, că aici Domnul se naște și se răstignește iar și iar, pentru păcatele noastre, până la sfârșitul lumii, ca nici un suflet să nu piară”.
Clopotele bat din nou, toaca străpunge cerurile iar, ca să anunțe Sfânta Slujbă de Crăciun. Peste câmpurile acestea, peste orașele și satele păstorite de Preasfințitul Părinte Vincențiu, copiii cu colindele lor, țin APRINSĂ o imensă CANDELĂ, să lumineze până în Împărăția Cerurilor. Căci spune Hristos: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 10, 14)
Un articol de Carmen-Ana Ion – Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe (www.lonews.ro)
