Perieti, de Ialomita: avertisment celor care s-au cam obisnuit deja cu... peisajul!

M-am obişnuit deja cu peisajul. Parcurg des acest drum şi atât de tare m-am obişnuit cu el, că nu mai ştiam, sau nu mai părea să mai conteze unde mă aflam. Ştiam doar că mai aveam ceva de mers, sau că mă apropiam de destinaţie. Neglijând locurile, ajungem să măsuram distanţele în minute, nu în kilometri: “mai am un sfert de oră până la...”.

Totuşi, de data aceasta, mi-au atras atenţia tot felul de schimbări, de vină fiind, poate, trecerea dintre anotimpuri; mai mult decât orice, poate duzii rămaşi numai trunchi pe marginea şoselei. Fuseseră complet tunşi (de crengi), poate pentru araci, ori nuiele de gard sau altceva, iar acum, cu lăstari verzi iviţi din trunchiul brăzdat de încercările vremurilor, străjuiau drumul, ca nişte buzdugane uriaşe. Apoi altceva: printre două lanuri, un cioban îşi ducea oile spre Ialomiţa, probabil să le adape; în urma lor, câteva gâşte legănate, cu mulţi boboci (nu ştiu dacă mai ştiţi cât de mari şi de pufoşi sunt ei) chinuindu-se să ţină pasul cu ele.

Totul părea mai leneş acum, poate de la căldură... Iuţi erau doar paşii unor săteni, grabiţi să ajungă la maşina de pâine, oprită pentru a descarca ceva marfa. Opresc şi eu şi cobor agale. Mirosea a pâine proaspătă şi un abur cald învăluise locul. Câteva camioane şi maşini de armată treceau pe şosea, cu zgomot puternic. Lângă mine, o bătrânică se închină şi spuse uşor, mai mult pentru sine: “Maica, Ta, Doamne!”

- Mergeţi în faţă, nu mai staţi la rând - îi spun eu, gândindu-mă că îi e greu să stea atât în picioare.

- Nu, mămică, mergi mata, că te-oi grăbi, eu am tot timpul din lume.

Cuvintele astea mi-au dat peste cap nişte idei preconcepute, cum că bătrânii ar fi trebuit să aibă impresia că nu mai au timp. O altă maşină de armată, uruind zgomotos, trecu pe lângă noi. Bătrânica se închină din nou, spunând încet, ceva. Nu am auzit nimic, însă ea, văzând că o privesc, încercă să-mi explice: - Aşa duduiau maşinile toată noaptea, când au adus deportaţii. Şi era miliţie peste tot, şi în curte dacă ieşeam, se uitau după noi, să vadă ce facem. Eu eram tinerică şi mă “spăriam”... şi zicea mămica «stai, fată, liniştită, să nu-ţi vie sorocu’ mai “răpede”, că nu avem nici moaşă, nici doctor!». că ţineam [era însărcinată - n.r.] pe băiatul ‘ăst mare, al meu. Da’ eu, cum auzeam că duduie, cum începeam să plâng...

Ştiam de deportaţii din Bărăgan, însă, oricât nu mi-a păsat mie de drum, ştiam sigur că nu avea nicio legătură cu locul în care mă aflam. Satul deportaţilor, nici măcar nu mi-era în drum... pe undeva se făcea o ramificaţie care ducea spre el. Probabil bătrânica era un pic confuză, n-ar trebui să o iau în seamă...

- Dar de ce nu erau doctori? întreb eu, aşa, ca să nu tac.

- Păi erau duşi la “Fondata” [Fundata - n.r.], la amărâţii ăia, că au mutat lumea, uite-aşa cum erau: sănătoşi, bolnavi, prunci, femei gravide, era necaz mare acolo şi nu aveam voie să vorbim cu ei, abia de lăsau pe doctor şi pe preot, da’ numa’ la mare supărare şi aşa mai strecuram şi noi, nişte fasole uscată, slănină, ce puteam şi noi, mai ales la preot în desagă, că pe el nu îl controlau, şi râdeau miliţienii de el şi îl lăsau să se ducă. Şi mai mergeau bărbaţii noştri şi puneau la capătul islazului câte o strachină cu lapte, pe sub fân, să aibă la copilaşii ăia, ai lor...

Nu era confuză bătrânica. Păstra în minte şi adânc în suflet, perioada pe care noi o ştim doar ca pe un titlu banal din cartea de istorie: “Deportarea în Bărăgan”.

- Mergi cu Dumnezeu, mămică! mi-a spus când am salutat-o, după ce am cumpărat pâine.

Am privit-o cum se îndepărtează. Mergea încet, legănând o sacoşă albastră, de care se lipise puţin pâinea caldă. S-a oprit mai încolo, unde se jucau doi copilaşi, le-a împărţit din pâinea ei, apoi şi-a văzut de drum.

Nu ştiam în ce sat mă aflu şi mi se părea penibil să întreb “Unde sunt?”, aşa că am plecat şi eu, de data aceasta luând aminte la locuri - învăţând să mai las timpul pe care îl am de parcurs, la o parte - şi la oamenii care mai păstrau vii, până şi zgomotele din vremurile care le-au marcat vieţile, chiar dacă era vorba despre vreo şaizeci de ani în urmă.

Turlele unei biserici impunătoare, frumos îngrijită, despre care aveam să aflu că a fost construită în perioada Primului Război Mondial, m-au făcut să mă mai abat încă puţin din drum şi să mă gândesc că aici slujea, probabil, părintele care se lăsa umilit, riscând totul, doar ca să le poată duce puţină mângâiere duhovnicească şi trupească celor aflaţi în nevoie. Gândul la ceilalţi l-a purtat şi pe ctitorul lăcaşului, căci, spune istoricul bisericii, acesta i-a trecut pe pisanie pe părinţii lui, dorind ca el să nu fie nici măcar amintit.

Am iesit din...Perieţi, locul acesta din BARĂGAN, aflat în Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, în grija Preasfinţitului Părinte Episcop Vincenţiu, în care oamenii mai au încă “tot timpul din lume” să-şi împartă pâinea lor, şi să-şi vegheze CANDELELE păstrate cu atâta demnitate, mereu APRINSE.

La câţiva metri mai încolo, un loc de islaz, poate cel cu strachinile cu lapte astupate cu fân, apoi, în dreptul unei ramificaţii a șoselei, pe un panou vechi, abia se putea citi “Fundata. Deportarea în Bărăgan”... şi nişte cifre şterse din cauza ruginii - cuvinte care, celor care cred că nu au timp, nu le mai spun chiar mare lucru, dar care pe ceilalţi, îi fac puternic să tresară...

Un articol de Carmen-Ana Ion - Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe (www.lonews.ro)
0%
încărcat
Se încarcă
Se încarcă
Se încarcă
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...