Ograda: locul in care 'luminatorii' apar de sus... si de jos

Pană de cauciuc în plin câmp, undeva, prin Bărăgan, seara târziu (cam 21:30), beznă... Se auzeau doar ţârâit de insecte, orăcăit de broaşte şi foşnet de plante. Din când în când, câte o troznitură ciudată mă făcea să tresar - m-ar fi speriat şi un iepuraş în condiţiile alea.

Nu mă simţeam prea confortabil, dar cu toate astea am pornit avariile, am scos triunghiul de avertizare, am descoperit că am şi o vestă reflectorizantă, pe care am pus-o pe mine (când oi fi cumpărat asta?) şi m-am pus pe treabă, deşi nu credeam că voi reuşi să demontez roata, dat fiind că era bine strânsă la vulcanizare.

În timp ce loveam cu putere în «chestia» care deşurubează piuliţele, aud în depărtare tropot de cal(!). “Nu-i a bună” mă gândesc eu, dar tropotul se auzea mai tare, apoi văd o luminiţă apropiindu-se şi mă trezesc cu o căruţă oprind lângă mine. Pe capră - doi bărbaţi, care păreau în noapte mari şi negri.

- Aveţi nevoie de ajutor - spune unul dintre ei - mai mult ca o constatare decât ca o întrebare.

- Nu, mulţumesc, mergeţi liniştiţi! răspund eu, prefăcându-mă că stăpânesc bine situaţia (calul fornăie o dată şi mie mi se cam moaie genunchii).

Nu pare să le pese, se dau jos din căruţă şi se pun pe treabă de parcă era maşina lor. Îmi dau seama că nu erau nici mari, nici negri, iar pe cel care era cu faţa spre mine îl văd închinându-se înainte, probabil şi eliberat de orice eventuală reţinere odată cu vederea icoanei pictate şi destul de mari (cam 20 cm/15 cm) pe care o ţin lipită de câţiva ani, pe bordul maşinii. La fel, toată neliniştea mea dispare şi nu ştiu cum, dar o înlocuieşte un fel de simpatie, de încredere, de parcă aveam în faţa mea nişte prieteni vechi. Termină treaba cât ai clipi, strâng tot, se şterg pe mâini cu o cârpă luată de undeva, din căruţă (abia acum observ că era plină cu un maldăr imens de fân, ce mirosea încântător) şi se pregătesc să se urce undeva, în vârf.

Mă dezmeticesc, în sfârşit, şi eu şi mă reped să le plătesc, mulţumindu-le pentru efort, însă nu vor, sub nicio formă, să primescă, chiar dacă am tot insistat, până când:

- Să ajuţi omu’ şi p’ormă să iei plată, ăsta nu mai e lucru de creştin. Nu tocmeşti simbrie când e omu’ la nevoie. Faci, de poţi! Haideţi, numa’ de opriţi colo, în sat, să beţi o cană de lapte cald, că v-aţi ostenit aici (eu nu făcusem nimic!), c-o muls-o femeia pe «floreaua» noastră. Şi îndeamnă calul să pornească, să o ia înaintea maşinii, să-mi arate drumul.

La doar câteva zeci de metri mai în faţă se vedeau luminile unui sat şi chiar semnul rutier de intrare în localitate. Nu vedeam ce scrie pe el, dar... unde erau toate astea când totul părea atât de negru şi înfricoşător? Nu mă dădeam în vânt după lapte, dar nici nu am avut ocazia să refuz... oamenii ăştia, parcă făceau economie la cuvinte, ca să facă loc mai mult pentru fapte. În plus, curiozitatea nu-mi dădea pace: unde or fi trăind ei, cu familia lor? Semnul din faţă mă dumireşte: în Ograda, comună aflată în Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, sub păstorirea Preasfinţitului Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.

Au oprit puţin mai în faţă. O poartă largă îi aştepta deschisă pe stăpânii casei, iar în curte două femei (una mai în vârstă şi alta mai tânără) se bucurau evident că îi văd. Apar veseli şi doi copii mici, care se agaţă, când de piciorul bărbatului mai tânăr, când de al celui mai bătrân. Îi văd vorbind vreo trei cuvinte, apoi femeia mai în vârstă mă invită încântată la masa lor, aşezată afară, la lumina unui bec mic: lapte proaspăt, mămăligă caldă şi brânză cu ceapă verde.

- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! îl aud pe bărbatul cel în vârstă. Mânca-vor săracii şi se vor sătura şi vor lăuda pe Domnul... continuă el rugăciunea de la masa de seară.

- Amin! spunem toţi şi ne aşezăm la masă.

La plecare, în timp ce mulţumeam, văd sclipind ceva la una din ferestre. O CANDELĂ mică îşi răsfrângea lumina, pâlpâind discret în noapte, printre oamenii binevoitori ai acestei comune din BARAGAN.

Pe drum, o altă sclipire îmi atrage atenţia, de data aceasta pe cer. Opresc şi zăresc clar crucea bisericii, reflectând, parcă, lumina stelelor. Luminători, de jos sau de sus? - mă întreb, amintindu-mi de cei ce-mi săriseră, cu doar câteva minute în urmă, în ajutor.

Mă gândesc că trebuie să fie vorba despre acea Biserică, Sfântul Gheorghe, despre care citisem pe undeva, odată, că fusese construită în jurul anilor 1860, chiar de către străbunicii vestitului dirijor şi compozitor român, Ionel Perlea.

CANDELELE acestea, mereu APRINSE în Bărăgan, au deja o tradiţie bogată, puternic ancorată în istorie...

Un articol de: Carmen-Ana Ion - Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe
0%
încărcat
Se încarcă
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...