Grindasi de Ialomita: satul care s-a pus cu totul in carute, ca sa-si caute biserica

Vânzătoarea abia mai făcea față clienților însetați și grăbiți. Doar patru sau cinci bărbați stăteau liniștiți, în fața magazinului, împărțind o sticlă cu un lichid maroniu-transparent în ea. Dezbăteau “problemele” țării, ale lumii, părând să nu aibă altceva de făcut. Din când în când abordau câte un trecător, încercând să-l corupă la ale lor: “Lasă, bă, munca, că te alegem primar!” apoi râdeau zgomotos. Apoi iar, aceeași glumă, același râs zgomotos.

Tractoare, căruțe, oameni la lucrul câmpului, forfotă pe drum... Se apropie vara.

Dacă treci prin Bărăgan, în această perioadă a anului, totul pare mai dinamic, mai plin de viață. Oameni care vin și pleacă de la câmp, alții adunați pe la magazine după o răcăritoare sau un prânz fugar, intră și ies din curți, se salută grăbiți, se întreabă unii pe alții cum le merge și iar își văd de drum... Prânzul se ia rapid, la umbra unui pom, în căruță, pe tractor, nu e timp de pierdut în agricultură.

Oprisem și eu, într-una din aceste zile, undeva prin Ialomița, mai precis în Grindași, la un magazin, pentru o sticlă cu apă rece...

Deodată, cineva le câștigă interesul bărbaților zgomotoși din fața magazinului și lasară politica deoparte: un bărbat cam la vreo șaizeci de ani, cu cămașă albă și pălărie de paie, coboară de pe bicicletă pentru ceva cumpărături. Bărbații răspund printr-o ridicare leneșă de mână, la salutul acestuia. În urma lui mai vorbesc ceva, cu voce joasă, râzând încet, de data asta.

Nu știu ce mă țintuia acolo, că doar nu studiatul celor de la gura sticlei. Să fi fost agitația spontană, pe care o percepeam pretutindeni, umbra pomului sub care beam din apa rece, sau galbenul intens al rapiței pe care îl zăream undeva, în depărtare, peste case? Nu... cred că era parfumul suav și totuși penetrant, de iarbă proaspăt cosită, care mă copleșise de cum am coborât din mașină. Mi-a venit brusc, ideea, că ar fi trebuit inclus în patrimoniul universal, cumva, ca “Verde crud de Bărăgan”, poate... un frumos perceput de o altă parte senzorială a noastră - mirosul - așa cum “Albastrul de Voroneț” poate fi perceput doar de ochi și poate fi înțeles numai dacă privești cu sufletul originalul.

Bărbatul cu pălărie de paie iese cu o pâine și un suc ce imită culoarea și probabil, puțin și gustul, de portocală. Glumeții păreau să aibă un soi de respect, ori considerație, pentru bărbatul în cauză, că au întrerupt iar discuția. Unul singur, poate ceva mai stimulat de lichidul maroniu-transparent, i se adresează: “Ai, bre, nu ți-a făcut încă popa statuie? Că te proțăpești în biserică de la toacă până la Amin!” Ceilalți râd incetișor. Bărbatul cu pălărie de paie le zâmbește îngăduitor și, parcă puțin jenat, încearcă să explice, văzând străini de față:

- Eeei, sunt băieții veseli ai satului, ne știm de copii... Pe vremuri ne duceau bunicii, de mână, la biserică, nu era duminică de la Dumnezeu, să nu ne ducem... Da’ apar, apar și ei, la Paște și la Bobotează, tot vin, nu uită... Acuma avem și noi nepoți, și dacă a crescut în noi firul dragostei de Dumnezeu, îi ducem și pe ei... dacă nu... Vedeți dumneavoastră - continuă el, după o scurtă pauză - dacă ești atent, observi! Copiii vin și singuri la biserică, au o sete mare, nu știu de cine, de Maica Domnului, de Dumnezeu, care vine poate de la Îngerul Păzitor, sau de la moșii lor din Ceruri... Și vin... nu știu ei, toți, să stea cuminți, sau cât să steie, sau unde să se închine, dar îi vezi, se lasă cuprinși de icoane, de cuvintele părintelui, de noi, ceilalți.

Îl aprob din cap. Nu mă așteptam, după “băieții veseli”, așa că mă cam lasă fără cuvinte, dar mă dezmeticesc repede, când văd că vrea să se urce din nou pe bicicletă, să-și vadă de drum:

- Vă rog, puteți să-mi spuneți unde e biserica? - de fapt, acesta era motivul pentru care mă abătusem de la drumul principal, de cum am văzut un indicator rutier spre Grindași, din Episcopia Sloboziei și Călărașilor, aflat sub păstorirea Preasfințitului Părinte Episcop Vincențiu. Citisem, nu de mult, că la începutul secolului trecut, localnicii, văzând că biserica lor s-a dărăpănat, au hotărât să ridice o alta, dar nu oarecare, ci “cea mai frumoasă biserică”. Așa că, alături de preot și de învățător s-au strâns mai mulți, au luat cu ei un arhitect și au căutat, până au găsit ceva să le placă. Au ajuns până în Prahova, unde au găsit ceva pe gustul lor: “Așa vrem să fie biserica noastră!”. Nu le păsa că sunt oameni simpli, că cei mai mulți aveau case mici, din paiantă. Au luat moșierul locului în ajutor și, chiar dacă au fost înjumătățiți și crunt loviți de Întâiul Mare Război al Lumii, ei nu s-au lăsat, până când nu au terminat construcția.

Bărbatul cu pălărie de paie m-a condus, practic, la biserică, chiar dacă am insistat să-și vadă de treburile pe care le avea. Mi-a povestit despre nepoți - trei la număr - cum știu ei “Tatăl nostru” de mici, cum vin ei și-i spun “Taie”, nu “Tataie”, cum o strigă “Maie” pe soția lui, cum se vor bucura că le-a cumpărat “țuc” (suc - n.r.).

În sfârșit, ajungem și la biserică. Nu știu ce mă așteptam să văd, poate o bisericuță mică, drăguță, vopsită în alb, cu o turlă în care să atârne stingher, un clopot, dat fiind faptul că ne aflam, cumva, la capătul pământului, căci în Grindași se termină până și șoseaua, dar în niciun caz așa ceva - o construcție monumentală, cu trei turle, demnă de centrul oricărui oraș, spre care se intră printr-o clopotniță bine măsurată, aflate într-o curte deschisă, frumos îngrijită, în care se mai găsește și un Monument al Eroilor din Primul Război Mondial.

Interiorul - absolut fascinant: catapeteasma și pictura, cu scene complexe, chiar dacă ușor acoperite de patina vremii, șochează prin finețe și naturalețe.

Parcă îi și vedeam, pe cei din vremea bunicilor lui “Taie”, și le simțeam bucuria, când au văzut finalizată “cea mai frumoasă biserică”. Acum se întâlnesc aici, la fiecare Liturghie - ei, cei de ieri, de deasupra boltei cerești și ei, cei de azi, “Taie” și “Maie” și cei ai lor, până și “băieții veseli”, chiar dacă cei din urmă, doar de două ori pe an. Au plantat în inima BĂRĂGANULUI sămânța credinței lor strămoșești și iată cum a rodit ea și cum se păstrează luminând, în CANDELA mereu APRINSĂ, de peste timp.

Am plecat, dar gândurile mele au rămas mult timp la oamenii care au construit cea mai frumoasă biserică, la cei care o îngrijesc astăzi, și la băutorii de “țuc”, ce vor avea grijă de ea, mâine... și, desigur, la “Verdele crud de Bărăgan” ce-mi inundase toată ființa.

Un articol de Carmen-Ana Ion - Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe
Se încarcă
0%
încărcat
Se încarcă
Identificat Control
Identificat Control
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...
Identificat...