Darul sfânt al vieții. Un drept sau o alegere?

Darul sfânt al vieții. Un drept sau o alegere?, Revista Eparhiala, Bărăganul Ortodox, Editorial, Marșul pentru viață 2017
Episcopia Sloboziei si Calarasilor

In: Protopopiatul slobozia
Data: 4 April, 2017
Recomanda

Nu a fost o surpriză pentru noi că au existat reacţii negative cu privire la organizarea Marşului pentru Viaţă pe care şi Biserica Ortodoxă Română, la nivel oficial, l-a sprijinit, invitând clerul şi credincioşii să se alăture organizaţiilor care susţin dreptul la viaţă al copilului nenăscut. Până la urmă, care este cel mai la îndemână instrument al democraţiei, dacă nu chiar acest tip de manifestare care să aibă loc paşnic? Orice grupare, ONG, instituţie etc. are dreptul constituţional să manifeste pentru sau împotriva a ceva/cuiva, atâta timp cât se încadrează în limitele legii statului în care fiinţează. Dar, ca niciodată, ne-au uimit intensitatea acestor critici şi felul în care o parte a Mass-mediei s-a făcut portavoce pentru acele grupări ce accentuează libera alegere a femeii ce are dreptul să decidă ce doreşte cu corpul său. Creativitatea defăimătorilor de moralitate și frumos s-au manifestat prin „zămislirea” de mesaje obscene desenate pe zidul unor biserici monument istoric, trotuare, ziduri de bloc ş.a., insulte grele pe reţelele de socializare, tot felul de argumente preluate din gândirea neoliberală și neomarxistă, care caută să se impună la toate nivelurile, inclusiv cele politice. Mai mult, activitatea acestora din urmă este atât de bine popularizată, încât ajungi să te simţi oarecum complexat de faptul că preferi să alegi viaţa şi să fii de partea familiei tradiţionale! În fapt, aceasta este tactica adoptată, pentru ca cel nehotărât să renunțe, speriat fiind de spectacolul (a se înțelege „circul”) celui care țipă mai tare.

Sunt de părere că Marşul pentru Viaţă nu este suficient pentru demersul revalorizării vieții în vremurile noastre, deși rămâne o referință fericită, o reacție de normalitate a unei societăți care nu poate fi intoxicată cu nimicuri. Este bine că există şi că are acest rol de conştientizare a gravităţii actului lepădării pruncului. Însă, Biserica Ortodoxă Română, prin clerul şi credincioşii săi, trebuie să facă mai mult de atât. Mă refer aici la creşterea eforturilor pentru educarea tinerilor, redescoperirea rolului de factor culturalizator al Ortodoxiei pe care l-a avut de veacuri, până în plină perioadă comunistă, ce a reuşit să anestezieze orice „mişcare în afara zidurilor bisericii”. Lucrul acesta presupune regândirea unor strategii care să permită acordarea de sprijin real potenţialelor mame dezorientate, care caută suport emoțional și material pe care nu-l mai găsesc în cei apropiaţi lor sau în familia lor din varii motive mai mult sau mai puţin întemeiate. Când vorbesc aici de strategii, mă refer desigur, dincolo de foarte necesarele rugăciuni, consiliere duhovnicească şi psihologică, şi la ajutorul concret, nu doar punctual, ci prelungit: hrană, adăpost, protecţie, unde este cazul, precum şi sprijinirea mamei pentru a-şi creşte în continuare copilul. Alături, bineînţeles, de instituţiile Statului, care au ca obiect de activitate protecţia copilului. Desigur, aici nu includem acele cazuri care refuză ajutorul şi acceptă avortul ca un mod constant de a scăpa de responsabilităţi, consecinţe ş.a.

În mod cert, fătul la 14 săptămâni este deja om întreg, cu toate funcţiile specifice activate. Biserica îl cinstește, după cum Dumnezeu Însuși l-a cinstit cu chipul Său, numindu-l prunc, atât la rugăciunea când acesta este pierdut, ori la proscomidie. A nu recunoaşte acest lucru este sinonim cu orbirea ideologică. Doar pentru faptul că fătul nenăscut nu are buletin şi deci nu este recunoscut de Stat, nu înseamnă că nu are dreptul să trăiască. Dacă legea permite avortul, nu înseamnă că ea este şi morală. Dincolo de discuţii interminabile pe tema aceasta, ca o paranteză la ceea ce am afirmat anterior, reamintim criticilor că Marşul pentru viaţă nu a avut ca temă schimbarea legislaţiei în domeniu, aşa cum ni s-a reproşat; a fost doar o acţiune de conştientizare a unui act ce nu poate fi cosmetizat în idei de genul „procedură chirurgicală banală”, „întrerupere de sarcină”, „lepădare” ș.a. Avortul „benevol” este crimă și intră în contradicție flagrantă cu porunca a VI-a a Decalogului. Un creștin, când recunoaște validitatea morală a avortului „de bună voie”, încetează din acel moment să mai fie creștin. Dacă vei spune public acest crez menționat aici, „pavlovian”, criticii noștri vor invoca excepțiile: cazurile în care viața mamei este pusă în pericol, cazurile de viol sau incest ș.a. Fără îndoială, rezolvarea acestor situații excepționale nu se poate face decât punctual, decizia aparținând, în ultimă instanță, mamei.

Nu este dreptul nostru să impunem cuiva modul nostru de viaţă, dar - şi subliniez, este dreptul nostru să propunem celor ce „au urechi de auzit”, în cazul de faţă, dreptul la viaţă al copilului nenăscut. Este adevărat, poţi decide ce vrei cu trupul şi sufletul tău – de aceasta ne încredinţează chiar Dumnezeu, prin acordarea liberului arbitru – ai dreptul, expresie supremă a libertăţii, cum spunea Dostoievski, să îţi iei chiar şi propria viaţă, în felul acesta spunând un NU hotărât divinităţii. Dar, şi aici intervine dilema morală: în ce calitate poţi să decizi pentru viaţa altuia? Fătul, încă de la concepere, se dezvoltă indiferent de voinţa mamei, luându-şi din corpul gazdă fluidele dătătoare de viaţă, fără ca aceasta din urmă să poată interveni natural în modificarea/suprimarea ciclului de dezvoltare.

În puţina activitate ca preot am observat - nu o dată - că înseşi persoanele care au recurs la acest gest nu percep avortul ca pe o banalitate, ci ca pe o tragedie, cu urmări psiho-fizice imposibil de cuantificat. Chiar dacă mintea caută tot felul de justificări, mai mult sau mai puţin valide din punct de vedere social, conştiinţa le grăieşte cu totul altceva. Efectele sunt atât de devastatoare, încât, din onestitate, chiar şi avocaţii pro choice ar trebui să ni se alăture în acest demers al nostru de limitare a avorturilor, prin educaţie, în primul rând, şi, din partea noastră, prin promovarea valorilor creştine, care includ înfrânarea, responsabilitatea şi buna cuviinţă. (Deja se aud vocile celor care, atunci când aud de cuvântul înfrânare ne aplică „etichete” variate: medieval, habotnic, fundamentalist etc.!) Atunci când cauţi fericirea cu orice preţ, indiferent cum este ea înţeleasă, trebuie să accepţi şi că actele tale vin ataşate unui bagaj de responsabilităţi şi consecinţe. Şi da, un act sexual poate avea ca finalitate şi o sarcină (ne)dorită!

Închei, preluând aici integral de pe Facebook un text aparţinând dlui prof. univ. Adrian Papahagi, intitulat Stânga = spiritul fals:

Exemplu: „e mai bine să se nască un copil care să trăiască în condiții grele decât să se recurgă la avort?”.

Tehnica:

1. newspeak, limbaj politically correct, travestim realitatea

În loc de „să-l omoare” zicem „să întrerupă sarcina”. E prea dur și asta? Francezii zic direct IVG („interruption volontaire de grossesse”). „–Ce-ai făcut? – O IVG”. (sună ca EKG, RMN etc.)

2. falsul umanism

De ce să sufere, sărăcuțul, nedoritul, neiubitul? Noi vrem binele copilului. Cum? Omorându-l de mic. De foarte mic. Noi vrem binele mamei. Ce contează că poate rămâne infertilă, cu traume psihice durabile, chinuită de remușcări toată viața?

3. generalizări abuzive

Se presupune din start că toate avorturile sunt decise în condiții grave, în urma unui viol, a unei sarcini în adolescență, sau în condiții de sărăcie extremă. Din nefericire, există multe asemenea cazuri, dar și multe, imens de multe avorturi născute din inconștiență, iresponsabilitate, libertinaj, tembelism. Fiindcă avortul s-a banalizat. Fiindcă falșii umaniști au făcut femeile să creadă că un avort e, așa, ca o extracție de măsea. Fiindcă tot ei au transformat sexul în sport, eliminând orice înseamnă responsabilitate, gravitate, sacralitate.

4. fracturi logice

Decât să trăiască neiubit, mai bine avort. Păi, avortul e categoric: l-ai omorât, nu mai poți schimba. Aici nu încape îndoială. În schimb, faptul că va fi neiubit e ipotetic: poate că va fi abandonat și adoptat de oameni iubitori, care îi vor oferi o viață frumoasă. Poate chiar mama, după naștere, își va iubi copilul inițial nedorit. Poate și tatăl iresponsabil se va responsabiliza. Poate că familia a cărei grijă principală e „vai, mamă, ce-o să zică lumea” se va bucura de nepot. Sau poate că nu, și copilul va trăi efectiv într-un orfelinat sordid, dar prin efort și noroc va izbândi în viață. În fine, poate că și abandonat și nefericit, ar fi fericit că trăiește. Posibilitățile vieții sunt infinite, doar moartea este cu sens unic.

 

Preot Manuel RUSU

Abonament RSS Informatii
SPRIJINIM CONSTRUIREA CATEDRALEI
Cautare