Ivanesti, undeva in Ialomita: Eu 'vleau' sa-l vad pe 'Pleasfintitu'!

Protopopiatul slobozia

Data: 16 July, 2015
Recomanda
   Aş fi crezut că apogeul în materie de frumos, la culturile agrare intensive, este atins de câmpurile galbene de rapiţă, cu miros îmbătător şi flori delicate. Iată însă, că în faţa ochilor mei, îşi desfăşoară elegante petalele, florile-soarelui - ostăşeşte aliniate şi cuminţi îndreptate spre astrul fierbinte. Şi mai departe, grâne aurite şi maci în flăcări. Iar pe deasupra, săgetează aerul, în looping-uri duse la extrem, cu mişcări aproape imposibile, dând impresia că se vor izbi de pământ, rândunele ispitite de plăcerea zborului, care se lasă apoi să plutească lin, în parfumul suav de tei, ce vine de undeva, de departe.

   Aflat în apropiere de Slobozia, cam la jumătate de kilometru de Ialomiţa, Ivăneştiul e un sat pe care aproape că nu îl bagi în seamă, dacă circuli grăbit cu maşina. Îl populează doar câteva zeci de familii cu rădăcini un pic mai în vale, de prin anii 1500 - strămutate pe coastă, prin secolul al IXX-lea, ca să fie ferite de apele Ialomiţei. De fapt, abia acum îl conştientizam, deşi de multe ori trecusem pe aici. Şi nici nu avea cum să-mi scape, fiindcă, deşi era foarte de dimineaţă, într-o zi de duminică, satul forfotea ca într-o zi de târg. Nimeni nu dormea în Ivăneşti şi totul în jur îmi atrăgea atenţia: copii şi tineri în costume populare, murgi fremătând de neastâmpăr, călăriţi de bărbaţi cu ii măiastru cusute cu arnici, bătrâne îmbrobodite, agale mergând împreună şi oprindu-se din când în când să mai schimbe o vorbă, bărbaţi cu pălării pe cap şi veste peste cămăşi, tineri în blugi, captivaţi de mobilele lor. Nici eu nu eram aici întâmplător, căci voiam să particip la sfinţirea noii biserici, pe care credeam că-mi va fi greu să o reperez atât de dimineaţă, dar am greşit, căci toată lumea, chiar şi cei din satele vecine, se îndreptau într-acolo. Şi iar am greşit, crezând că voi asista la un iureş iscat de panica ultimelor pregătiri, în timp ce aici se schimbau impresii cu “calm ardelenesc”, totul fiind bine pus la punct, cu rigurozitate matematică - o scenă impecabil amenajată, umbrar pentru participanţii la slujbă, traverse din pânză albă de jur împrejurul bisericii, aşezate la milimetru şi bine capsate între dalele ceramice ale terasei, pentru a nu fi luate de vânt, flori şi spice de grâu legate cu şnururi înflorate pe stâlpii de lemn ai bisericii...

   Toţi aşteptau sosirea Ierarhului locului, Preasfinţitul Părinte Vincenţiu, să le sfinţească noua biserică. A fost primit de călăreţi, care l-au condus încă de la ieşirea din satul vecin, apoi de doi tineri în costume populare, la poarta bisericii, simplu, “româneşte”, cu flori, pâine şi sare.

   Printre copiii care se jucau liniştiţi, de cum găseau un petec de covor liber, atrăgea atenţia un băieţel agitat, de vreo cinci anişori, cu cămăşuţă albastră, care îşi alerga bunica, ba spre uşa Altarului, ba spre cea a bisericii; se oprea uneori, ţopăind insistent şi căutând să vadă ceva ce nu îi permitea statura lui mică. 

   Bunica îl tot chema la ea: “Andrei! Andrei! Stai, mamaie!”, însă cumva, între şoaptă şi strigăt, ca să nu deranjeze, ceea ce probabil că nu îl dumirea în niciun fel pe băieţel, dacă era ceva serios şi trebuia să se oprească, sau nu. Şi-a întrerupt, totuşi, traseul, pentru câteva minute, cât să încerce să imite un tânăr adolescent, aflat probabil într-o perioadă de căutare a propriei personalităţi. Tânărul atrăgea în mod vizibil privirile copiilor mai mici: purta pantaloni largi, sfâşiaţi în mai multe locuri, o bluză neagră, strâmtă şi cu multe înscrisuri de neînţeles pe ea, tenişi cu şireturile dezlegate, un inel lat pe unul din degete şi avea, constant, nişte mişcări scurte din cap, încercând să-şi dea din ochi bretonul mult prea lung. Cam asta făcu şi Andrei, preţ de câteva minute, cât să-şi tragă sufletul şi bunica: dădu din cap şi merse un pic legănat, uitându-se “cu jale” la propriii pantaloni nou-nouţi şi fără nicio ruptură şi la pantofiorii legaţi frumos, cu fundiţă, dar când văzu că treaba asta nu are niciun farmec şi lui nici măcar nu îi flutură un fir din părul tuns foarte scurt, îşi reluă vechea ocupaţie. Şi după el şi bunica.
   I-am dat o bombonică, gândindu-mă că asta îi va da un pic de lucru. A luat-o mulţumind politicos, a băgat-o în buzunarul de la pantaloni, s-a uitat la mine şi mi-a spus peltic:
   - Eu «vleau» să-l văd pe «Pleasfinţitu»!

   L-am luat de mânuţă şi l-am dus la uşa exterioară a Sfântului Altar, unde se săvârşea slujba de întocmire a Sfintei Mese. A stat acolo, lipit de un stâlp de lemn al bisericii, până când s-a terminat, privind încântat. Nu deranja pe nimeni, căci nu era mai lat decât stâlpul de care se sprijinea.
   L-am zărit apoi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, trăgând tare de mâna bunicii, să-l ducă lângă ceilalţi copii, la împărtăşit şi abia după ce şi-a terminat din pumn Anafura, a venit şi rândul bombonicii.
   La plecare, l-am văzut din nou pe Andrei, ducând ca pe un dar de mare preţ, în mânuţa lui mică, o bucăţică de “târnoseală”, pe care o tot mirosea încântat. Un diacon l-a mângâiat pe cap şi i-a pus la gât o cruciuliţă din şnur alb.

   Ivăneştiul nu a fost niciodată lipsit de biserică. Iniţial a existat una din lemn, pe vechea vatră a satului, aproape de Ialomiţa, apoi s-a construit o alta, din piatră, la a cărei fundaţie au fost folosite pietrele de la temelia celei dintâi, slujindu-se în ea, până când s-a năruit.
   În vale, aproape de malul râului, stau mărturie ruinele vechii biserici.

   Pe coastă, între casele ivăneştenilor, stă biserica nouă, proaspăt sfinţită.

   Revin... Dintr-un dud care pătează caldarâmul cu fructele lui mult prea coapte şi greoaie pentru codiţele firave (de ce nu s-or vinde dudele?), se văd bălăngănindu-se picioarele cu genunchi juliţi a doi copii cu buze albastre de la înfruptarea cu dude - ciorchinaşi minusculi care-mi aduc şi mie, de undeva, din adâncul fiinţei, un gust dulce-acrişor, savurat cu nesaţ mai demult, în copilărie. Dangătul stins al unui clopot, venit de departe, rupe sunetele păsărilor, foşnetul paielor de grâu vălurite de vânt şi chicotelile copiilor, făcându-i pe cei din urmă se se oprească şi să se închine, apoi să continue zgomotoşi, de unde au rămas, întinzându-se spre alte crengi mai pline. Îmi dau seama, după iile lor înflorate, că tocmai fuseserăm împreună, in biserică.

   Prin bisericile lor vechi şi noi, oamenii harnici şi atenţi la amănunte, călăreţii, copiii cu buze albastre şi... Andrei, ivăneştenii ţin cu mare drag CANDELELE APRINSE mereu în BĂRĂGAN.

   ...O fi ciudat că mă atârn şi eu, de crengile acestui dud, ca să mănânc din fructele zemoase şi pline de pigment?

Un articol de Carmen-Ana Ion - Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe (www.lonews.ro)
Abonament RSS Informatii
SPRIJINIM CONSTRUIREA CATEDRALEI
Cautare