Coserenii Ialomitei: asa au făcut 'tata, si mosu' lor, asa vor face si ei...

Episcopia Sloboziei si Calarasilor

In: Protopopiatul urziceni
Data: 9 June, 2015
Recomanda
   Începem prin a fi inocenţi şi sinceri, dar suntem consideraţi neştiutori şi nu ne pasă. Apoi ne simţim puternici şi atotcunoscători, dar nimeni nu ne ia pe deplin în serios. Mai târziu vine o vreme când ne dăm seama cât suntem de vulnerabili şi neştiutori, şi tocmai atunci toţi se găsesc să ne ia în seamă, iar cuvântul nostru capătă greutate. Se scurge timpul şi devenim tot mai neputincioşi şi am vrea să împărtăşim tuturor din experienţa noastră, însă tot mai puţini ne ascultă.

   Eu îi caut, în drumurile mele, mai mult pe cei dintâi, să mă hrănesc din sinceritatea lor, şi pe cei din urmă, să învăţ din experienţa lor.

   I-am găsit pe toţi aceştia adunaţi, într-o duminică de la sfârşitul primăverii, la primele ore ale dimineţii, în Coşereni, la câţiva kilometri de Bucureşti, la marginea Bărăganului, în jurul unei frumoase biserici nou construite. În spatele acesteia, nebăgată în seamă, aşezată între casele secolului nostru, văruită simplu, în alb, mică dar primitoare, o căsuţă din pământ stă mărturie a vremurilor trecute. În faţa ei, mai mulţi tineri ce-şi lepădaseră blugii pentru nişte costume populare, păreau să învie un tablou din secolul al XIX-lea.

   Forfotă, emoţii şi multă veselie - peste tot, în interiorul şi în afara bisericii. Oamenii aşteptau sosirea arhiereului, Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu, ca să le sfinţească lăcaşul, de care aveam să aflu că sunt atât de mândri.

   Pe aleea şerpuită din faţa bisericii, am asistat la o “dispută” neobişnuită pentru zilele noastre: nu politică, nici fotbal sau altceva, ci despre... bisericile lor din sat, căci Coşereniul mai are o biserică, în partea cealaltă a satului, veche de două sute de ani.
   - Cine o să mai meargă acum la biserica ‘a veche? deschise subiectul un bărbat de vreo şaptezeci de ani, îmbrăcat asortat, cu cămaşă, pantaloni şi vestă gri, în mână ţinând o pălărie de fetru nou nouţă (se mai fac chestii din astea?), tot gri.
   - Ce vorbă mai zici şi tu, cum adică cine mai merge? Toată lumea! răspunse altul, cam de aceeaşi vârstă, în cămaşă albă, bine scrobită şi pantaloni negri, în timp ce se grăbea după propria pălărie pe care i-o luase vântul. Toată lumea - reluă el, întorcându-se cu pălăria în mână - ce-are biserica noastră? Şi tăticu şi moşu s-au dus acolo! Ce-ai măi, omule!! se enervă el.
   - Păi asta e... nouă... căută repede o explicaţie primul bărbat, dar născu mai multe vociferări. Toţi în jurul lui păreau să aibă ceva de zis, însă cel mai rău îl enervă tot pe cel cu cămaşa scrobită:
   - Şi ce mă, dacă tu eşti “vechi” să nu mai viu la tine? Să mă duc şi eu, la «fiu-tu», că e mai “nou”! Hai, că chiar mă superi! - şi dădu să se întoarcă şi să plece.
   - Stai, măi, omule, că nu am vrut să zic aşa, mă gândeam şi eu, ca omu’, da’ nu te supăra şi tu... se rugă cel dintâi şi îl luă de braţ, să se întoarcă.
   - Bine, bine, se calmă bărbatul cu cămaşă albă. 
   Dar imediat puse ochii pe o femeie tot de vârsta lor, ce tocmai sosea în grabă, îmbrăcată într-o rochie ponosită şi cu un şorţ murdar pe deasupra:

   - Şi tu, ţaţo, aşa se vine la Sfânta Biserică, zici că eşti la piaţă!
   - Nu viu, mă - explică ea încetişor, uşor jenată - că nu am timp. Ia' că am scos răsadurile să le vânz. Am venit numa’ să văz şi eu... Doamne, ce de lume...
   - Păi da! o ruşină el din nou. Dacă vrei ceva, văz că găseşti tu timp, dacă nu... găseşti scuze... auzi, răsaduri, parcă noi n-avem!

   Mai târziu, în timp ce se înconjura biserica cu sfintele moaşte, am văzut-o pe “ţaţa”, frumos îmbrăcată, ţinând în mănă vreo zece lumânări, cuminte închinându-se la fiecare ectenie.
   Sfâşitul slujbei a fost unul neobişniuit. Cuvântul de final al preotului s-a limitat la un simplu mulţumesc, adresat oamenilor şi familiei care l-au susţinut, căci lacrimile de bucurie îi înecau orice încercare de a rosti discursul pe care şi-l imaginase, probabil, înainte. Şi ei i-au răspuns tot cu lacrimi şi cu... aplauze. Pentru munca lor împreună, pe care cu drag au închinat-o Sfântului Dimitrie Basarabov şi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Oare când şi unde s-au mai auzit aplauze în biserică? Şi oare cine a mai reuşit să stârnească aplauze, după numai trei cuvinte?

   În aceeaşi localitate, la marginea de nord-est a satului destul de întins, printre casele oamenilor, îşi primeşte, de 200 de ani închinătorii, Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, ctitorie a serdarului (comandant de cavalerie) Nicolae Giurăscu.

   Extinderea localităţii şi numărul mare al sătenilor au impus ridicarea unei noi biserici, "Catedrala noastră" - după cum i-am auzit pe săteni că o numesc, construită în partea de sud, pe un teren de 4750 mp, care a aparţinut, de fapt, într-o vreme, fostului cimitir parohial, strămutat de aici în urmă cu... 60 de ani. 

   Îi observ pe toţi, închinându-se cu evlavie, la o icoană neobişnuită, dar extrem de frumoasă, aproape descompusă de vremuri, pictată măiastru, pe lemn, care rezistă, se pare, de foarte-foarte mulţi ani (căci nimeni nu a ştiut, de pe acolo, să îmi spună lucruri exacte despre ea). În centru se află Maica Domnului cu Pruncul, în stanga ei (în dreapta privitorului) stă Sfântul Mina, iar în cealaltă parte, un alt Sfânt Mucenic, caruia timpul i-a şters numele. Unul dintre preoţii slujitori, venit dintr-o altă localitate, îmi şopteşte câteva cuvinte rapid, despre cinstirea ei in zonă: icoana este sfinţenia cea mare a localnicilor, fiind descoperită undeva în pamant, prin ascunzişuri cine mai ştie de cine ştiute. 

   Am impresIa că întotdeauna există o parte a "vechiului", păstrată tainic, pentru sfinţirea a tot ceea ce apare nou: o icoană veche într-o biserică nou construită, bătrâni ai satului ridicând o nouă construcţie pentru fiii lor, sau rugăciuni ale celor trecuţi demult, păstrate pe undeva scrise şi rescrise în pagini noi... Iar in cazul "coşerenilor", aceasta este chiar CANDELA aceea a lor, pastrată mereu APRINSĂ, de veghe într-un loc cunoscut poate mai mult "comercial" - astăzi ca târg vestit de legume, fructe şi răsaduri - la această margine a BĂRĂGANULUI. Aşa au făcut pentru ei “şi tata, şi moşu” lor, aşa vor face şi ei...
   Un articol de Carmen-Ana Ion - Agenția de știri Lăcașuri Ortodoxe (www.lonews.ro)
Abonament RSS Informatii
SPRIJINIM CONSTRUIREA CATEDRALEI
Cautare